3:28 Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.
Pentru că. [,,de aceea”, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. pag. 10) între expresia aceasta şi ,,pentru că”. ,,Pentru că” pare mai corespunzător aici. Pavel confirmă afirmaţia din vers. 27 că lauda nu este inclusă în principiul credinţei.
Credem. Gr. logizomai. Acelaşi cuvânt e folosit cu sensul ,,a crede” (cap. 2,3), ,,a socoti” (cap. 4,3.4, 8,18), ,,a numi (cap. 4,6), ,,a şti” (cap. 14,14). Sensul aici pare să fie ,,a considera”, ,,a susţine”.
Omul. [,,un om”, KJV]. Gr. anthropos, termenul general pentru orice membru al neamului omenesc.
Socotit neprihănit prin credinţă. [,,îndreptăţit prin credinţă”, KJV]. Faptul că îndreptăţirea e prin credinţă lasă se înţeleagă clar că ea nu este o simplă aranjare a situaţiei legale a omului înaintea lui Dumnezeu. Credinţa în Hristos cuprinde în sine o legătură personală cu Răscumpărătorul. Ea cuprinde o atitudine de iubire şi recunoştinţă faţă de Mântuitorul, ca răspuns la iubirea Lui pentru noi, păcătoşii. E bazată pe admiraţia profundă faţă de Isus pentru tot ceea ce este El, cu dorinţa sinceră de a-L cunoaşte mai bine şi a deveni asemenea Lui. Înseamnă să ne sprijinim şi să ne încredem în Hristos în aşa fel încât să fim dispuşi să-L credem pe cuvânt fără rezerve şi să-I urmăm învăţăturile, oriunde ne-ar conduce El.
Fără o astfel de credinţă nu poate exista îndreptăţire. Dumnezeu nu e preocupat numai de iertarea păcatelor trecute. El e preocupat mai ales de refacerea omului, şi aceasta poate fi experimentată numai prin mijlocirea unei astfel de credinţe în Isus Hristos. De aceea, îndreptăţirea nu poate fi separată de experienţele transformatoare ale convertirii, renaşterii şi ulterior a creşterii în sfinţenie. Numai credinţa care acceptă voios şi intră bucuros în fiecare fază a programului lui Dumnezeu pentru refacerea noastră poate să să pretindă să-i fie pusă în socoteală neprihănirea lui Hristos prin îndreptăţirea Sa (vezi vers. 22, cap. 4,25; 5,1).
Fără faptele legii. Literal, ,,fără lucrările legii”. În versiunea greacă, ,,lege” nu are articol (vezi cap. 2,12). Înţelesul acestei expresii este clar în contextul întregului capitol. Baza fiecărui sistem religios fals a fost ideea greşită că îndreptăţirea poate fi obţinută prin ascultarea de lege. Dar faptele legii nu pot face ispăşire pentru păcate trecute. Îndreptăţirea nu poate fi câştigată prin merite personale. Ea nu poate fi decât primită prin credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Hristos. De aceea, în sensul acesta, faptele legii nu au nimic de-a face cu îndreptăţirea. A fi îndreptăţit fără fapte înseamnă a fi îndreptăţit fără a face ceva în tine însuţi care să merite îndreptăţirea.
Lucrul acesta nu poate fi interpretat ca însemnând că omul care a fost îndreptăţit este prin aceasta eliberat de ascultarea de lege sau de săvârşirea de fapte bune (nu mai trebuie de-acum să asculte de lege şi să facă fapte bune). Credinţa prin care a fost îndreptăţit se va da pe faţă în ascultare. De repetate ori Pavel scoate în evidenţă locul faptelor bune în viaţa creştinului (1Tim 5,10; 6,18; 2Tim 3,17; Tit 2,7.14; 3,18 etc.) . Dar el clarifică la fel de bine că aceste fapte bune nu dau îndreptăţire (vezi Rom 4,2.6; 9,32; 11,6; Gal 2,16; 3,2.5.10; Efes 2,9; 2Tim 2,9).