3:26 pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.
În vremea de acum. [,,în timpul de faţă”, KJV; ,,în timpul de acum”, Nitz.]. Literal, ,,în sezonul actual”, de unde ,,în timpul prezent”. Timp de secole, Dumnezeu ,,trecuse cu vederea” păcatele oamenilor (Fapte 17,30), dar acum, în cele din urmă, ,,la împlinirea vremii” (Gal 4,4; Efes 1,10), neprihănirea Lui a fost arătat prin descoperirea Fiului Său.
Neprihănit. [,,neprihănit”, KJV]. Gr. dikaios, ,,neprihănit”. Cuvintele ,,drept” şi ,,neprihănit” din Noul Testament sunt traduceri ale aceluiaşi cuvânt grec. Înţelesul expresiei este ,,ca Dumnezeu să poată fi văzut că este neprihănit”.
Să socotească neprihănit. [,,îndreptăţind”, Nitz.]. Literal ,,şi îndreptăţind”. Legătura cu neprihănirea lui Dumnezeu ar fi mai clară dacă această parte a versetului ar fi redată ,,ca El să poată fi neprihănit şi socotind neprihănit”. Versetele acestea reflectă problema centrală a marii lupte, problema centrală a planului de răscumpărare (vezi vers. 4). Satana declarase că dreptatea nu se poate împăca în nici un caz cu îndurarea şi dacă legea e călcată, ar fi imposibil ca păcătosul să fie iertat (DA 761). Răzvrătirea ulterioară a omului şi păcatul lui au procurat o nouă ocazie pentru Satana să aducă acuzaţii arogante împotriva lui Dumnezeu şi a guvernării Sale. ,,Dumnezeu, susţinea el, ,,nu putea fi drept şi totuşi să arate milă faţă de păcătos” (DA 761).
Timp de câteva mii de ani, Dumnezeu a răbdat acuzaţiile lui Satana şi starea de revoltă a omului. Între timp, fără încetare, El a desfăşurat treptat planul Său minunat, un plan care urma nu numai să facă posibilă iertarea şi restatornicirea păcătoşilor, dar şi să demonstreze pentru totdeauna perfecţiunea absolută a propriului Său caracter şi unirea desăvârşită dintre dreptate şi iubire în guvernarea divină.
Toate acestea au fost anticipate prin tip, simbol şi profeţie în tot Vechiul Testament. Demonstraţia supremă a fost făcută prin întruparea, viaţa, suferinţele şi moartea propriului Fiu al lui Dumnezeu. Dumnezeu stătea acum pe deplin îndreptăţit înaintea universului pentru aparenta Lui trecere cu vederea a păcatelor anterioare ale oamenilor şi pentru îndreptăţirea din partea Sa a acelora care aveau credinţă. Viaţa şi moartea lui Isus au dovedit pentru veşnicie cum priveşte Dumnezeu păcatul (2Cor 5,19; cf. DA 762). Ele au dovedit pentru veşnicie iubirea îmbelşugată a lui Dumnezeu faţă de toate făpturile Sale, o iubire care putea nu numai să ierte, dar şi să-i facă pe păcătoşii căzuţi să se predea Lui, să manifeste credinţă şi ascultare desăvârşită. În felul acesta, acuzaţiile lui Satana erau respinse şi pacea universului era făcută sigură pentru totdeauna. Caracterul lui Dumnezeu era îndreptăţit înaintea universului (vezi PP 68, 69).
Pe cel ce crede în Isus. Literal, ,,cel din credinţa lui Isus”. Adică cel care are credinţă în Isus (vezi vers. 22). Îndreptăţirea este numai pentru cel care acceptă descoperirea în Isus a neprihănirii şi iubirii lui Dumnezeu, care se recunoaşte ca fiind o fiinţă pierdută şi condamnată, având nevoie de un Răscumpărător şi care, după ce L-a găsit, Îl recunoaşte cu încredere şi predare din toată inima.