3:22 şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.
Prin credinţa în Isus Hristos [,,prin credinţa lui Isus Hristos”, KJV]. Versiunea greacă poate fi înţeleasă în ambele feluri. În Marcu 11,22, unde versiunea greacă spune literal: ,,aveţi credinţă de la Dumnezeu”, KJV spune: ,,Aveţi credinţă în Dumnezeu”. La fel, literalul ,,credinţă a numelui Său” e tradus ,,credinţă în numele Său” (Fapte 3,16). Literalul ,,cel din credinţa lui Isus ,, e tradus ,,cel ce crede în Isus” (Rom 3,26). Sfinţii sunt cei care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus (Apoc 14,12; TM 58).
Unii au preferat să înţeleagă ,,credinţa lui Isus” ca însemnând aici credinţa pe care a exercitat
o Isus Însuşi, credincioşia Lui, viaţa sfântă pe care a trăit-o El şi caracterul desăvârşit pe care L-a dezvoltat El, care e dat ca un dar fără plată tuturor celor care Îl primesc (vezi DA 762). Comparaţi cu ,,credincioşia lui Dumnezeu” (vezi Rom 3,3). Mai mult, ,,credinţa” Lui ar include credincioşia Lui în moartea lui de bună voie, ispăşitoare (Rom 3,25.26; cf. Filip 2,8).
În orice lucrare a îndreptăţirii, amândouă aspectele acestea sunt operative. ,,Credinţa lui Isus” e ceea ce face cu putinţă ca Dumnezeu ,,să fie neprihănit [neprihănit]” şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus (rom 3,26). ,,Credinţa în Isus” e canalul prin care persoana în sine ajunge în posesia binecuvântărilor îndreptăţirii (vezi E.G. White, Material suplimentar la cap. 4,3-5).
Totuşi, neprihănirea nu este primită ca o răsplătire a credinţei noastre în Hristos, ci mai degrabă ea este mijlocul de a ne însuşi neprihănirea . Când în iubire şi recunoştinţă credinciosul în Isus se predă fără rezerve îndurării şi voii lui Dumnezeu, neprihănirea îi este pusă în socoteală. Când el continuă zilnic în această experienţă de încredere, predare şi comuniune, credinţa lui sporeşte, făcându-l în stare să primească tot mai mult din neprihănirea împărtăşită a sfinţirii dată în dar.
Credinţa este, ca să zicem aşa, braţul pe care păcătosul îl întinde pentru a primi ,,darul fără plată” al îndurării lui Dumnezeu (cap. 5,15). Dumnezeu este mereu gata şi doritor să ne acorde acest dar, nu ca o răsplătire pentru ceva ce am face noi, ci pur şi simplu datorită iubirii Sale fără margini. Nouă ne revine sarcina să primim darul, iar el e primit ,,prin credinţă”.
Peste toţi. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. pag. 10) în ceea ce priveşte apartenenţa sau nu a acestor cuvinte la manuscrisul original. Omiterea lor nu afectează înţelesul în mod practic.
Cred. Sau ,,au credinţă” (vezi vers. 3).
Nici o deosebire. Sau ,,nici o distincţie”. Neamurile şi iudeii sunt cu toţii cuprinşi în aceeaşi metodă de mântuire. Motivul pentru care nu e făcută deosebire între ei este că toţi au aceeaşi nevoie (vers. 23).