2:1 Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri.
Aşadar. Sau ,,din cauza aceasta”. Referirea poate fi sau la judecata declarată în cap. 1,32, ,,cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte” sau la ideea fundamentală a întregii secţiuni, vers. 18-32. Pavel îşi continuă argumentaţia că există o nevoie universală de puterea mântuitoare cuprinsă în descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu prin credinţă (vers. 16.17). El a trasat deja drumul descendent al omului de la prima lepădare voită a cunoaşterii lui Dumnezeu prin toate stadiile idolatriei şi viciului. În cele din urmă, în vers. 32, el a descris acel ultim stadiu al degradării omeneşti în care oamenii nu numai că pierd ei înşişi orice virtute, dar a spus că în starea aceasta aprobă viciul altora. Ei poartă responsabilitatea vinovăţiei şi a mizeriei lor, deoarece cunosc dreapta hotărâre a lui Dumnezeu care e rostită împotriva acelora care fac lucruri de felul acesta.
Pavel începe acum să explice că iudeii nu sunt mai puţin vinovaţi decât neamurile şi că şi ei au nevoie de prevederile aceluiaşi plan de mântuire. El arată că iudeii s-au bucurat de mai multă lumină decât păgânii şi cu toate acestea au făcut aceleaşi lucruri. Mare parte din ceea ce s-a spus cu privire la neamuri în cap. 1,18-32 se aplică şi iudeilor, deoarece şi ei au păcătuit împotriva cunoştinţei şi a conştiinţei.
Oricine ai fi. Pavel începe tratarea eşecului iudeilor de a ajunge la neprihănirea lui Dumnezeu cu o afirmaţie generală aplicabilă tuturor oamenilor. El a început tratarea eşecului neamurilor tot cu
o afirmaţie generală (cap. 1,18). Poate că aceasta este o dovadă a iscusinţei apostolului în arta argumentaţiei. Ar fi ridicat opoziţie imediat din partea iudeilor dacă Pavel s-ar fi referit la ei în primul rând. El a ales mai degrabă să se apropie de subiect treptat şi în termeni generali. Apoi, după prezentarea dovezilor, face o aplicaţie specifică la iudei (cap. 2,17).
Judeci. Gr. krino. Cuvântul acesta nu înseamnă prin el însuşi ,,a condamna”, ci mai degrabă ,,a separa”, ,,a distinge”, ,,a alege”, ,,a dovedi preferinţă pentru”, ,,a determina”, ,,a aproba”, ,,a rosti judecata” şi, acolo unde textul o cere, ,,a condamna”. În cazul acesta, contextul vers. 1-3 arată sensul condamnării.
Pe altul. Literal, ,,pe celălalt”.
Nu te poţi dezvinovăţi. [,,eşti de neiertat”, KJV]. Iudeii se grăbeau să condamne neamurile, dar întrucât ei fuseseră atât de mult favorizaţi timp de secole cu mai multă lumină decât aceştia, erau fără scuză în faţa comiterii aceloraşi păcate. Vezi vol. IV, pag. 30-34.
Te osândeşti. Gr. katakrino, o formă a verbului ,,a judeca”, prin care în mod clar lasă să se înţeleagă judecata sau condamnarea ostilă. Argumentaţia lui Pavel este asemănătoare cu aceea a profetului Natan când i s-a adresat regelui David (2Sam 12,5-7). Pavel spunea iudeilor că prin însuşi faptul că se ocupă cu judecarea semenilor lor rosteau sentinţă asupra lor înşişi. Ei declară ca vinovate fapte de care ei înşişi sunt vinovaţi.
Faci. Gr. prasso, un cuvânt care denotă practică obişnuită.
Un exemplu de iudei care deplâng imoralitatea păgânilor şi înalţă în slăvi propria lor curăţie se găseşte în Scrisoarea lui Aristeas: ,,Deoarece cei mai mulţi dintre ceilalţi oameni se murdăresc cu legături de amestecătură, săvârşind prin aceasta mare nelegiuire, şi ţări şi cetăţi întregi se fălesc cu astfel de vicii. Deoarece ei nu numai că au relaţii cu bărbaţi, dar întinează pe propriile lor mame şi chiar surori. Dar noi am fost ţinuţi departe de astfel de păcate” (citat de R. H. Charles, Apocrifele şi Pseudepigrafele Vechiului Testament în engleză, vol. 2, pag. 109). Că starea morală a iudeilor nu era chiar atât de aproape de ideal, aşa cum este indicat aici, se vede din referiri incidentale în scrieri rabinice la viciile neobişnuite practicate printre iudei, ca şi din reglementări preventive în legile rabinice cu privire la aceste vicii. Situaţia reală e probabil reflectată cu acurateţe corespunzătoare în ceea ce urmează din Testamentele celor doisprezece patriarhi (vezi R.H. Charles, Apocrifele şi Pseudepigrafele, vol. 2), o lucrare pseudoepigrafică iudaică cam din secolul II î.Hr.: ,,Şi în săptămâna a şaptea vor deveni preoţi, [care sunt] idolatri, adulteri, iubitori de bani, mândri, nelegiuiţi, imorali, abuzând de copii şi de animale” (Testamentul lui Levi 17,11). ,,Aceste lucruri vi le spun, copiii mei, căci am citit în scrierile lui Enoh că voi înşivă vă veţi depărta de Domnul, lucrând după toată nelegiuirea neamurilor şi veţi lucra potrivit nelegiuirii Sodomei (Testamentul lui Neftali 4,1).
Este o observaţie comună faptul că cei care sunt grabnici să critice şi să acuze pe alţii sunt ei înşişi adesea vinovaţi de aceleaşi fapte rele. Uneori oamenii sunt deosebit de zeloşi să se ridice împotriva acelor fapte rele pe care ei înşişi le practică în ascuns. Exemplul clasic pentru aceasta este josnica ipocrizie dată pe faţă de acuzatorii pioşi ai femeii prinse în adulter. ,,Aceşti pretinşi apărători ai justiţiei împinseseră chiar ei victima lor în păcat” (DA 461). David a osândit prompt presupusa neîndreptăţire relatată de Natan (2Sam 12,1-6).