2:17 Tu, care te numeşti Iudeu, care te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău,
[,,Iată”, KJV; ,,dacă”, Nitz.]. Gr. ide. Dovezi textuale favorizează (cf. pag. 10) expresia ei de, ,,dar dacă”. Ide şi ei de sunt foarte asemănătoare în scris şi în vorbire. Expresia ,,dar dacă” întăreşte legătura dintre vers. 17-20 şi 21-24.
În epistola sa, până aici, Pavel a arătat că neamurile au păcătuit. El a explicat că iudeii şi neamurile sunt deopotrivă supuşi judecăţii imparţiale a lui Dumnezeu. El caută acum să arate că iudeii sunt vinovaţi de aceleaşi păcate şi vicii pentru care sunt atât de porniţi să condamne neamurile. În felul acesta, Pavel dovedeşte că toţi oamenii de pretutindeni sunt sub condamnare şi că au nevoie de îndreptăţirea şi de mântuirea descoperite în Evanghelie.
Te numeşti. [,,eşti numit”, KJV]. Sau ,,porţi numele de”. Pavel spune: ,,să zicem că eşti iudeu”, ,,ce e dacă pretinzi numele de iudeu”.
Iudeu. Titlul de ,,iudeu” apare pentru prima dată în 2 Regi 16,6 (vezi comentariul de acolo). După captivitatea babiloniană, el a devenit numele naţional al poporului evreu. Iudeii pare să se fi mândrit mult cu numele şi naţionalitatea lor (Gal 2,15; Apoc 2,9; 3,9). A fi iudeu însemna a fi deosebit de păgâni şi a te bucura de privilegii speciale (Rom 9,4; Gal 2,15). În discuţia sa cu privire la iudei, Pavel admite iniţial privilegiul cu care se făleau ei (Rom 2,17.18) şi pretinsa lor superioritate faţă de alţii (vers. 19.20). Mai târziu, el scoate în evidenţă inconsistenţa flagrantă dintre mărturisirea lor mândră de credinţă şi purtarea lor inconsecventă.
Te reazimi pe o Lege. [,,te odihneşti în lege”, KJV]. Literal, ,,te odihneşte pe lege”. Iudeii ajunseseră să se sprijine pe simpla posedare a legii ca de o asigurare a graţiei lui Dumnezeu. Ei se sprijineau pe faptul că aveau legea şi erau, în felul acesta, deosebiţi de alţii, în loc să ia legea ca o normă pentru viaţă şi ca o lumină pentru conştiinţă. Acelaşi cuvânt grec tradus aici ,,reazimi” apare în LXX la Mica 3,11: ,,mai îndrăznesc apoi să se bizuiască pe Domnul şi zic: ‚oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire’”.
Te lauzi cu Dumnezeul tău. Literal, ,,te făleşti în Dumnezeu” sau ,,te slăveşti în Dumnezeu”. Iudeii pretindeau să aibă o legătură specială cu Dumnezeu, dar în locul acestei legături care se manifestă printr-o dependenţă smerită şi o ascultare credincioasă, ei manifestau îngâmfare şi aroganţă faţă de oamenii din alte naţiuni. Aceasta era o pervertire a laudei pe care o recomandă Dumnezeu: ,,Cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi îndreptăţire pe pământ” (Ier 9,24). E adevărat că iudeii fuseseră foarte privilegiaţi prin cunoaşterea de Dumnezeu (Deu 4,7). Lucrul acesta ar fi trebuit să fie motiv de recunoştinţă şi nu de mândrie deşartă. Din nefericire, e mult mai obişnuit să ne lăudăm cu privilegiile decât să fim recunoscători pentru ele. Nu e dovadă de evlavie din partea unui om ca să se laude că-L cunoaşte pe Dumnezeu. Un duh de recunoştinţă smerită pentru faptul că are o astfel de cunoştinţă, o recunoştinţă care-l îndeamnă să dorească ca şi alţii să aibă aceleaşi privilegii e dovada adevăratei evlavii în viaţa creştinului.