13:1 Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.
Oricine. [Orice suflet, KJV.] Adică fiecare persoană (vezi Rom. 2:9; cf. cele de la Psa. 16:10).
Să fie supus. Gr. hupotasso, ,,a se supune”, ,,a fi în supunere”, ,,a asculta”. Stăpânirilor celor mai înalte. [Stăpânirilor superioare, KJV.] Literal, ,,autorităţilor care se consideră mai presus”, însemnând ,,cei care sunt puşi în autoritate peste alţii”. Vezi 1Pet. 2:13; cf. Luc. 12:11; Titus 3:1. Prin toată secţiunea aceasta, cuvântul tradus ,,putere” înseamnă ,,autoritate”, adică putere de a domni sau a guverna. El trebuie să fi distins de dunamis, tradus şi el adesea ,,putere” (vezi Rom. 1:16, 20; 1Cor. 1:18), care înseamnă ,,tărie”, ,,forţă”, ,,putere [sau ,,abilitate”] de a săvârşi”.
Nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Adică nu există autoritate omenească decât prin permisiunea şi sub controlul Lui. VT adesea afirmă că Dumnezeu ridică una şi doboară alta (vezi Dan. 4:17; cf. cap. 2:21; 4:25, 34, 35).
Stăpânirile care sunt. Sau autorităţile ,,existente”.
Sunt rânduite de Dumnezeu. Cuvintele greceşti din vers. 1 şi 2, care sunt traduse ,,supus”, ,,rânduite”, ,,se împotriveşte” (prima apariţie) şi ,,rânduielii” sunt toate construite pe aceeaşi rădăcină tasso, ,,a ordona”, ,,a aranja”, ,,a pune”. Aceasta dă o forţă antitetică pasajului care nu poate fi deplin prezentată în traducere.
Pavel nu lasă în versetele acestea a se înţelege că Dumnezeu totdeauna aprobă puterea cârmuirilor civile. Şi nici nu vrea Pavel să spună că e datoria creştinului de a li se supune totdeauna. Cerinţele cârmuirii s-ar putea uneori să fie contrarii legii lui Dumnezeu şi în asemenea împrejurări, creştinul trebuie să asculte ,,mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 4:19; 5:29). Subiectul lui Pavel e că puterea domnitoare a cârmuirilor omeneşti e încredinţată oamenilor de către Dumnezeu, potrivit cu propriile Lui scopuri pentru binele omului. Dăinuirea lor în putere sau căderea lor din autoritate sunt în mâinile Sale. De aceea, creştinul va susţine autoritatea statului existent. El nu se va încumeta să ia în propriile sale mâini rezistarea la ,,puterile care sunt” sau să le demită.
Învăţătura de felul acesta era deosebit de necesară pe vremea lui Pavel, deoarece pe vremea aceea, iudeii erau într-o stare turbulentă şi deja stârniseră rebeliuni în diferite părţi ale Imperiului Roman. Dacă creştinii ar fi dat pe faţă un spirit la fel de nesupus ar fi însemnat să aibă parte de aceeaşi neplăcere care începea să cadă asupra iudeilor şi ar fi avut ca rezultat pierderea protecţiei statului roman, care adesea fusese o binecuvântare pentru creştini, aşa cum Pavel putea mărturisi din propria sa experienţă (vezi Fapte 22:24-30). Mai mult, ar fi adus ocară asupra bisericii creştine şi asupra soliei ei de pace şi iubire frăţească. De aceea Pavel în altă parte îndeamnă pe credincios să se roage pentru cei din locuri de autoritate (1Tim. 2.1,2) şi să asculte de ei (Titus 3:1). La fel, Petru îndeamnă pe creştini să fie ,,supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul” (1Pet. 2.13-17).