12:8 Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie.
Îmbărbătare. Gr. paraklesis, ,,apel”, ,,încurajare”, ,,mângâiere” (comparaţi folosirea lui în Rom. 15,5; 2 Cor. 8,4; Fil. 2,1). Învăţătura este adresată în primul rând priceperii. Îmbărbătarea ţinteşte mai ales la inimă şi la voinţă. Unii au un dar special pentru stimularea oamenilor la acţiune, sau de a-i mângâia în necaz şi durere. Acesta este un dar de la Dumnezeu care trebuie să fie folosit cu smerenie şi râvnă. Vezi Mat. 5,4.
Dă. Gr. metadidomi. Termenul înseamnă ,,a contribui” sau ,,a împărţi” propriile sale bunuri sau propria sa bogăţie (compară folosirea lui în Luca 3,11; Ef. 4,28). Pavel trece acum de la daruri care califică pe cineva pentru o slujbă anumită în biserică la altele de o natură mai generală. Primirea creştinismului aduce sărăcie multora din credincioşii primari, şi a dovedit necesar ca ei să fie susţinuţi din darurile bogate ale semenilor lor, creştinii (vezi Fapte 2,44.45; Rom. 15,26; 1 Cor. 16,1; Gal. 2,10).
Inimă largă. [,,Simplitate”, KJV; ,,cu firească nevinovăţie”, Nitz.]. Gr. haplotes, ,,sinceritate”, ,,inimă sinceră”, ,,scop sincer” de unde uneori ,,dărnicie” (vezi 2 Cor. 8,2; 9,11.13). Creştinul care împarte posesiunile sale cu alţii trebuie să facă lucrul acesta cu inimă sinceră (cf. Ef. 6,5; Col. 3,22) şi nu cu motive amestecate. Nu trebuie să fie paradă sau scop egoist. O atare sinceritate şi generozitate sunt la fel un dar al Duhului, a cărui influenţă călăuzitoare e cerută pentru buna folosire a bogăţiilor (cf. Mat. 6,3; 19,21).
Cine cârmuieşte. Literal ,,cine e pus în frunte”. Cuvântul folosit în NT cu privire la aceia care sunt în vreo poziţie de autoritate sau influenţă, fie în biserică (1 Tes. 5,12; 1 Tim. 5,17) sau în familie (1 Tim. 3,4.5.12), darul lor special este acela al ,,cârmuirii” (1 Cor. 12,28).
Râvnă. [,,Sârguinţă”, KJV; Nitz.]. Gr. spoude. În altă parte în NT cuvântul acesta e tradus ,,grăbit” (Marcu 6,25; Luca 1,39), ,,râvnă” (2 Cor. 7,11), ,,purtare de grijă” (2 Cor. 7,12), ,,râvnă” (2 Cor. 8,8). ,,râvnă” (2 Cor. 8,16). De la oricine este într-o poziţie de conducere se cere energie şi râvnă sârguincioasă. Aceste calităţi sunt un dar al Duhului Sfânt şi creştinul care a fost înzestrat în felul acesta ar trebui să-şi pună tot sufletul în lucrarea care i-a fost încredinţată.
Face milostenie. [,,Arată îndurare”, KJV]. În această listă de daruri, Pavel evident face o oarecare deosebire între facerea de milostenii şi săvârşirea de fapte de bunătate. Poate că se referă aici în deosebi la astfel de forme de a arăta îndurare ca a cerceta ,,pe orfani şi pe văduve în necazurile lor” (Iacov 1,29), vindecarea celor ,,cu inima zdrobită” (Is. 61,1; cf. Luca 4,18), cercetarea celor bolnavi sau în închinare (Mat. 25,36.39.44).
Bucurie. Gr. hilarotes, sursa cuvântului nostru ,,ilaritate”. Aceasta este unica apariţie a acestui cuvânt în NT deşi adjectivul hilaros e folosit în 2 Cor. 9,7: ,,pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu”. Fie că mângâie pe cel în doliu, sau că ajută pe suferind, cel care ,,face milostenie” [arată îndurare], ar trebui să lase să se vadă că slujba lui e făcută cu voie bună şi cu bucurie. Faptele de bunătate săvârşite cu faţă luminoasă şi voioasă sunt de mai mare valoare decât cele făcute numai dintr-un simţ al datoriei. Isus era fără încetare înconjurat de suferinzi şi de schilozi. Şi totuşi era totdeauna blând, bun şi bucuros (vezi MH 24).
Diferitele daruri pe care le-a enumerat Pavel trebuie să fie exercitate într-un spirit bun şi pentru binele general al tuturor. Credinciosul creştin nu va dispreţui rangul special sau funcţia specială pe care Domnul i le-a încredinţat. Şi nici nu se va socoti pe sine mai pe sus decât ar trebui. Ţinta şi bucuria lui va fi de a-şi împlini cu credincioşie datoriile aparţinând la sfera de viaţă la care a fost chemat de Dumnezeu.