12:3 Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.
Prim harul. Pavel vorbeşte în virtutea autorităţii conferite lui ca apostol să vestească voia lui Dumnezeu (vezi Rom. 1,5; 15,15.16; 1 Cor. 3,10.15; 15,10; Gal. 2,9; Ef. 3,2.7.8).
Eu spun. Pavel trece acum să demonstreze rezultatele practice ale unei minţi reînnoite şi luminate. El vorbeşte mai întâi despre umilinţa şi despre cumpătarea care stau bine unui credincios consacrat şi despre buna folosire a darurilor spirituale pentru clădirea unită a bisericii.
Fiecăruia. Cu aceste cuvinte emfatice, Pavel cuprinde în mod expres pe fiecare membru individual al bisericii din Roma, indiferent cât de înaltă i-ar fi slujba sau cât de mare influenţa. Poate că Pavel se temea ca creştinii din Roma să nu cadă în aceeaşi stare de încumetare spirituală ca credincioşii din Corint, din care cetate el scria epistola aceasta (vezi 1 Cor. 1,5; 2 Cor. 10,13).
Să nu aibă despre sine o părere. [,,Să nu gândească”, KJV; ,,să nu fie cu gând mai pe sus”, Nitz.]. În textul grecesc e aici un joc de cuvinte care nu poate fi uşor reprodus prin traducere. Traducerea literală ar fi ,,să nu fie cu gânduri înălţate mai pe sus de ce ar trebui să gândească, ci să fie cu gândire cumpătată”. Aceasta este o puternică avertizare împotriva supraestimării de sine. Un om are nevoie să-şi dea seama atât de punctele slabe, cât şi de punctele tari din caracterul său, aşa încât să fie totdeauna atent de a nu se angaja în lucrări şi de a nu-şi asuma răspunderi pentru care Dumnezeu nu l-a rânduit (vezi EGW 319).
Cumpătate. Gr. sophroneo, ,,a fi cu mintea sănătoasă”, ,,a fi în toate minţile”. Persoana mândră şi încrezută nu are mintea cea bună. Umilinţa este efectul imediat al predării de sine lui Dumnezeu şi consecventa înnoire a minţii. Credinciosul consacrat recunoaşte dependenţa de harul lui Dumnezeu pentru fiecare dar spiritual de care s-ar bucura, şi aceasta nu lasă loc pentru o necuvenită preţuire de sine. Creştinul se apreciază pe sine cu discernământ luminat şi cu judecată cumpătată.
Măsura de credinţă. Acesta este adevăratul etalon cu care un om să se măsoare pe sine. O persoană cu o minte nereînnoită, firească, se apreciază pe sine după etaloane lumeşti, după bogăţie, poziţie sau învăţătură. El se luptă mereu pentru a da impresia că e de fapt mai mare decât e în realitate. Dar când intervine credinţa şi mintea e reînnoită, credinciosul primeşte o putere de discernământ cu privire la limitările darurilor sale. Credinţa îl introduce la un nou etalon de măsură, potrivit căruia el determină precis natura şi extinderea capacităţilor sale, şi astfel nu gândeşte despre sine lucruri prea înalte. El îşi dă seama că cu cât credinţa lui e mai mare, cu atât mai mare va fi influenţa şi puterea sa spirituală. Dar aceasta nu va fi o ocazie de mândrie, deoarece cu cât va fi mai mare măsura sa de credinţă, cu atât mai mult îşi va da el seama de deplina lui dependenţă de Dumnezeu.