10:3 pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu.
Pentru că. Versetul acesta explică de ce zelul iudeilor era ,,fără pricepere” [potrivit cunoştinţei]. Dacă ar fi fost dispuşi să asculte de voia lui Dumnezeu, ar fi ajuns la o înţelegere a adevărului (vezi Ioan 7,17). Dar au refuzat să se supună.
Necunoscând. [,,Fiind necunoscători de”, KJV]. Pavel arată mai departe că ignoranţa lor era nescuzabilă, deoarece iudeii avuseseră orice ocazie de a deveni luminaţi (Rom. 10,14-21; cf. Ioan 5,39.40).
Neprihănirea pe care o dă Dumnezeu. [,,Neprihănirea lui Dumnezeu”, KJV]. Vezi cap. 1,17.
Au căutat. [,,Umblând după”, KJV]. Gr. zeleo, literal, ,,a căuta”, ,,a se strădui”.
Să-şi pună înainte. [,,Să-şi stabilească”, KJV; ,,să statornicească”, KJV]. Gr. histenie, ,,a-şi înălţa”. Cuvântul sugerează elementul de mândrie din străduinţa depusă de iudei de a-şi înălţa propria lor neprihănire. În mărturisitul lor zel pentru Dumnezeu iudeii lucrau de fapt pentru sine. ,,Israel este o viţă goală, aduce fructe pentru sine” [KJV] (Osea 10,1). În loc de a umbla după neprihănirea lui Dumnezeu în felul lui Dumnezeu, iudeii plini de neprihănire de sine s-au sprijinit pe propriile lor fapte (cf. Fil. 3,9). Ei au ajuns să privească simpla săvârşire a jertfelor şi prescripţiilor ca fiind neprihănire în ea însăşi în loc de a privi la neprihănirea Celui către care arătau toate aceste lucruri. În felul acesta, religia lor a degenerat într-un fanatism plin de mulţumire de sine şi de slăvire de sine. Şi cu cât iudeii pierdeau mai mult din vedere neprihănirea lui Dumnezeu, cu atât mai riguroşi deveneau în observarea acestor forme pentru statornicirea propriei lor neprihăniri.
Supus. Gr. hupostasso, un verb obişnuit însemnând ,,a se aşeza sub ordine”, ,,a asculta” (cf. Iacov 4,7; 1 Petru 2,13; 5,5). Forma verbului aflat aici e mai bine tradusă ,,într-adevăr supus”. Pasajul ar suna atunci astfel: ,,cu adevărat nu s-au spus”. Iudeii se făleau cu cunoştinţa lor de Dumnezeu şi de Legea divină (Rom. 2,17-20), dar de fapt refuzau conformarea faţă de voia lui Dumnezeu. Încrezători în propria lor neprihănire, ei nu-şi supuneau inima la un plan care le cerea să vină recunoscând că nu aveau neprihănire proprie acceptabilă (Is. 64,6) şi că mântuirea lor depindea de meritele altcuiva. Nici un obstacol în calea mântuirii prin har nu e aşa de mare ca îndreptăţirea de sine a unui păcătos. Prin lipsa lor de bunăvoinţă de a se supune la porunca lui Dumnezeu ca ,,să credem în numele Fiului Său Isus Hristos” (1 Ioan 3,23), iudeii au dat pe faţă că zisa lor credinţă în Dumnezeu era doar un serviciu din gură lipsit de conţinut, deoarece esenţa credinţei este ascultare plină de încredere. Această lipsă de bunăvoinţă de a se supune a fost cauza, nu numai a ignoranţei lor, dar şi a lepădării lor ca popor ales.