3:1 Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.
Îngerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20.
Sardes. Prima cetate importantă de pe drumul principal din sudul Tiatirei. Ca şi Tiatira, Sardesul se bucura de o poziţie geografică favorabilă pentru comerţ. Strabo, geograf din antichitate, vorbeşte despre Sardes ca fiind ,,o cetate mare” (Geography, xiii. 4. 5; Loeb ed., vol. 6, p. 171), deşi în vremea lui Ioan ea nu rivaliza în importanţă nici cu Efesul, nici cu Pergamul. Pentru mai multe informaţii cu privire la Sardes, vezi capitolul Cele Şapte Biserici din Apocalipsa. Însemnătatea numelui este nesigură; totuşi, unii sugerează sensul de ,,cântec de bucurie”, ,,ceea ce rămâne”, sau ,,ceva nou”.
Şapte Duhuri. Vezi comentariul de la cap. 1,4.
Şapte stele. Imaginea aceasta, ca şi cele care introduc soliile la fiecare din celelalte biserici, este luată din descrierea lui Hristos Cel glorificat, din cap. 1 (vezi comentariul de la v. 16, 20).
Faptele tale. Vezi comentariul de la cap. 2,2.
Numele. Aici, cu sensul de ,,reputaţie”. Ipocrizia a caracterizat biserica aceasta, care nu era ceea ce pretindea a fi. Teoretic, bisericile reformate descoperiseră ceea ce înseamnă a trăi prin credinţa în Isus Hristos, dar în cea mai mare parte, cu timpul ele au decăzut la o stare asemănătoare, în anumite privinţe, cu cea a organizaţiei din care se retrăseseră (compară cu 2 Timotei 3,5). Numele lor – protestant – implica opoziţia faţă de abuzurile, erorile şi formalismul Bisericii Romano-Catolice, iar cuvântul Reformă sugerează că nici una din aceste greşeli nu se găseşte în protestantism. Vezi capitolul Reforma şi Mai Departe.
Eşti mort. Aceste cuvinte triste sunt începutul unei solii care constă în cea mai mare parte în mustrare. Păcatul ipocriziei a atras învinuirile cele mai aspre ale lui Isus împotriva conducătorilor din vremea Sa (vezi Matei 23,13–33). Acum, glorificat, Hristos mustră foarte direct biserica ipocrită din Sardes. În loc de a fi adusă ,,la viaţă” şi a trăi împreună cu Hristos (vezi Efeseni 2,5; Coloseni 2,13; Galateni 2,20), aşa cum pretindea că este, această biserică era de fapt ,,moartă” (compară cu 2 Timotei 3,5). Aplicată la perioada reprezentată de Sardes, această solie trebuie privită în contextul bisericii care se îndrepta spre sfârşitul Reformei, iar perioada poate fi datată între 1517 şi 1755; totuşi, vezi Nota Suplimentară de la Apocalipsa 2.
La câteva decenii după începutul Reformei, noile biserici experimentau o perioadă de violente controverse doctrinare. În cele din urmă diferenţele de opinie au fost reglementate prin adoptarea unor crezuri precise, a căror tendinţă a fost de a descuraja cercetarea mai departe a adevărului. Printr-un proces similar, Biserica Romano-Catolică, în primele secole ale istoriei ei, îşi cristalizase mare parte a teologiei. Protejate de puterea şi prestigiul statului, ascunse în mărturisirile rigide ale crezurilor, bisericile naţionale ale lumii protestante au ajuns în general să se mulţumească cu o formă a temerii de Dumnezeu, lipsită însă de putere. Un alt factor important care a contribuit la apatia faţă de lucrurile spirituale a fost apariţia raţionalismului, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Sub presiunea descoperirilor ştiinţifice, mulţi teologi au ajuns să creadă că legile naturale sunt suficiente pentru a explica lucrurile care se petrec în univers. Adesea ajungeau la concluzia că relaţia lui Dumnezeu cu lumea aceasta se limitează la funcţia Sa de cauză primară, şi că de la actul iniţial al creaţiei, lumea a funcţionat, mai mult sau mai puţin, independentă de El. Gânditorii care au descoperit căile cugetării teologice independente mai aproape de ei, în formulele rigide ale protestantismului ortodox, au înclinat, în unele cazuri, către un nou raţionalism filozofic. Deşi raţionalismul a produs un idealism superior şi o gândire lăudabilă în domenii ca ştiinţa politică şi umanitarianismul, presupunerile sale, atunci când erau aplicate la religie, au contribuit mult la încurajarea răului spiritual care a caracterizat mare parte din protestantismul secolelor care au urmat după Reformă.