3:15 Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!
Faptele. Vezi comentariul de la cap. 2,2.
Tale. Pentru accentuarea singularului vezi cap. 2:2.
Nici rece nici în clocot. S-a sugerat că acest simbol trebuie să fi avut un înţeles deosebit pentru creştinii din Laodicea. Una din atracţiile din împrejurimile cetăţii era o cădere de apă în care se revărsa un râu care pornea din izvoarele fierbinţi ce venea dinspre Hierapolis. Fierbinţi atunci când porneau din Hierapolis, apele acestea se răceau trecând prin Valea Lycus spre Laodicea, la o distanţă de vreo 6 mile, şi deveneau căldicele când ajungeau în vecinătatea acestei cetăţi. Prin urmare, apa încropită era un fenomen obişnuit pentru laodiceenii şi caracteriza foarte bine starea lor spirituală.
Starea spirituală de căldicel a bisericii Laodicea era mult mai periculoasă decât dacă ea ar fi fost rece. Creştinismul căldicel păstrează suficientă formă şi chiar suficientă Evanghelie pentru a toci percepţia spirituală şi pentru a-l face pe om delăsător în ceea ce priveşte efortul stăruitor necesar pentru a atinge idealul înalt al unei vieţi biruitoare în Hristos. Creştinul laodiceean tipic este mulţumit cu starea sa şi este mândru de progresul nesemnificativ pe care îl face. Este aproape imposibil să îl convingi de marea sa nevoie şi de cât de departe este de ţinta desăvârşirii.
Întrucât soliile către cele şapte biserici reflectă întreaga istorie a bisericii creştine (vezi comentariul de la cap. 1,11; 2,1), cea de-a şaptea solie trebuie să reprezinte experienţa bisericii de la sfârşitul istoriei pământului. Numele Laodicea implică ultimul pas în procesul creştinismului, acela de a desăvârşiri un ,,popor judecat” (vezi comentariul de la cap. 3,14), neprihănit. Mai mult decât atât, implică faptul că pregătirea acestui popor de creştini şi procesul prin care ei sunt găsiţi neprihăniţi vor fi împlinite la sfârşitul acestei perioade (vezi comentariul de la Daniel 8,13.14; Apocalipsa 3,8; 14,6.7). Prin urmare, se poate considera că solia către Laodicea se aplică, într-un anumit sens, bisericii de la 1844 până la sfârşitul timpului (vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului), iar această perioadă de timp poate fi caracterizată prin denumirea Epoca Judecăţii.
Solia laodiceană este aplicabilă tuturor celor care susţin că sunt creştini (vezi 6T 77). De mai bine de un secol adventiştii de ziua a şaptea recunosc faptul că solia către laodiceeni are o aplicaţie specială la ei înşişi (vezi James White, RH Oct. 16, 1856; compară cu 1T 141–144). Recunoaşterea acestei aplicaţii reprezintă o mustrare constantă a mulţumirii de sine şi o încurajare de a trăi din toată inima în armonie cu modelul vieţii desăvârşite a lui Isus Hristos (vezi comentariul de la cap. 3,18).
Dacă ai fi. O stare spirituală încropită are ca rezultat o vigilenţă scăzută, un răspuns zăbavnic şi fapte nehotărâte. Dacă biserica laodiceeană ar fi rece, Duhul lui Dumnezeu ar putea să o convingă mai bine de starea ei primejdioasă.
Declaraţia următoare aruncă lumină asupra motivului pentru care o stare ,,rece” este preferabilă faţă de una încropită. ,,Ar fi mult mai plăcut Domnului dacă acei creştini căldicei nu ar fi luat niciodată asupra lor numele Său. Ei sunt o continuă povară pentru cei care ar dori să fie urmaşi credincioşi ai lui Isus. Ei sunt o piatră de poticnire pentru necredincioşi” (1T 188).