2:29 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.
Cine are urechi. Vezi comentariul de la v. 7. NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 2
Aplicaţia diferitelor solii adresate celor şapte biserici, pentru şapte perioade consecutive ale istoriei bisericii (vezi comentariul de la cap. 2,1) sugerează cu siguranţă utilitatea datelor de tranziţie pentru a înlesni corelarea diferitelor mesaje cu perioadele istorice respective. În încercarea de a stabili asemenea date, este totuşi bine să ne aducem aminte că: (1) Profeţia celor şapte biserici nu este o profeţie cu privire la timp în sensul obişnuit, deoarece nu este însoţită de nici un fel de date cronologice specifice. Ea se ocupă în primul rând de experienţele succesive ale bisericii şi diferă considerabil de profeţiile de felul celor care se ocupă de cele 1260 de zile, din Daniel 7,25, de cele 2300 de zile, din cap. 8,14 şi de cele 70 de săptămâni, din cap. 9,25. (2) Anii care demarchează marile epoci istorice nu pot fi stabiliţi cu exactitate. Datele sunt în cel mai bun caz stâlpi de hotar care stabilesc aproximativ hotarele temporale, nu demarcatori exacţi. În realitate trecerea de la o perioadă la alta este un proces gradat. Totuşi este bine să stabilim date aproximative care să ne ajute să legăm soliile cu evenimentele corespunzătoare din istorie. Unii vor sugera date diferite de cele oferite mai jos şi vor folosi alte expresii pentru a descrie diferitele perioade. Totuşi, aceste variaţii în date şi nume nu afectează prea mult solia generală din epistolele către cele şapte biserici.
1. 1. Efes. Există un consens general că perioada reprezentată de această biserică acoperă epoca apostolică, deci poate fi datată aproximativ între anul 31 d.Hr., anul înălţării la cer a Domnului nostru (vezi Vol. V, pp. 257–260), şi 100 d.Hr.
2. 2. Smirna. Cu privire la anul 100 d.Hr., ca marcând începutul acestei perioade, vezi mai sus,la cele menţionate cu privire la ,,Efes”. Soliile către a doua şi a treia biserică identifică tranziţia de la Smirna la Pergam ca pe una de la persecuţie la popularitate. Domnia lui Constantin cel Mare, 306–337, primul aşa zis împărat creştin al Romei, marchează o astfel de tranziţie. Înainte de vestitul său edict de la Milan, creştinismul era o religie ilegală şi a avut de suferit repetate perioade de persecuţie severă din partea statului (vezi Vol. VI, pp. 47, 61; Vol. VII, pp. 18, 19). Edictul lui Constantin a oferit drepturi egale pentru toate religiile din tot cuprinsul imperiului şi a redat creştinilor proprietăţile confiscate. În acelaşi an, Constantin a scutit clerul creştin de serviciul civil şi miliar, şi de impozitul pe proprietăţi. De obicei se consideră că data presupusei lui convertiri la creştinism este anul 323. Atât anul 313 cât şi anul 323 pot fi consideraţi potriviţi pentru a marca tranziţia de la perioada reprezentată de biserica Smirna la cea reprezentată de Pergam.
3. 3. Pergam. Cu privire la tranziţia către perioada Pergam, vezi cele menţionate cu privire la ,,Smirna”. Raportul inspirat caracterizează perioada Pergam ca un timp de compromis, apostazie şi popularitate, un timp în care Biserica Romei şi-a consolidat puterea şi autoritatea. În acord cu asta, sfârşitul perioadei Pergam trebuie să găsească Roma imperială dată la o parte şi papalitatea pe deplin formată şi gata pentru cariera ei de conducător al creştinătăţii apusene (vezi Nota Suplimentară de la Daniel 7).
Există mai multe evenimente care pot servi ca demarcatori pentru încheierea acestei perioade. Detronarea, în 476, a ultimului împărat roman este una din datele posibile. Convertirea, în 496, a regelui franc Clovis, primul conducător germanic care îmbrăţişează creştinismul roman şi se aliază cu interesele bisericii prin cucerirea altor popoare germanice, este altă dată posibilă. În 538 a fost pus în vigoare decretul prin care Iustinian îi acorda papei putere deplină în Apus.
Istoricii în general consideră că pontificatul lui Grigore cel Mare (590–604) marchează tranziţia de la perioada veche la cea medievală, iar domnia sa ca papă poate fi considerată o dată de demarcaţie. Grigore este considerat primul prelat medieval. El şi-a luat cu hotărâre rolul de împărat în Apus, iar administraţia sa a pus temelia pretenţiilor de mai târziu ale absolutismului papal.
Anul 756 marchează începutul conducerii teritoriale papale şi ascensiunea regatului Franţei în rolul de aşa-numit ,,cel mai mare fiu al papalităţii” (vezi Vol. IV, p. 837). În acel an Pepin al Franţei i-a învins pe lombarzii din nordul Italiei, care ameninţau papalitatea, şi a cedat teritoriul lor papei. Această donaţie, cunoscută sub numele de Donaţia lui Pepin, marchează începutul Satelor Papale pe care papa le-a guvernat ca monarh absolut timp de mai bine de 1000 de ani.
Totuşi, importanţa anului 538 ca punct de plecare al celor 1260 de ani (vezi comentariul de la Daniel 7,25) sugerează că acesta este cea mai potrivită dată pentru sfârşitul perioadei Pergam. Vezi pp. 18–22.
1. 4. Tiatira. Cu privire la anul 538, ca început al perioada Tiatira, vezi mai sus, la ,,Pergam”.Perioada Tiatira este caracterizată ca o epocă a supremaţiei papale. Importanţa celor 1260 de ani în profeţia biblică (vezi comentariul de la Daniel 7,25; Apocalipsa 12,6) sugerează că anul 1798 ar putea pe bună dreptate să fie ales ca sfârşit al perioadei Tiatira. Ţinând cont de importanţa Reformei în zdrobirea supremaţiei papale, anul 1517 de asemenea ar putea fi considerat sfârşitul acestei perioade (vezi Vol. IV, p. 837; Vol. VII, p. 50). Alţii susţin că pierderea Satelor Papale în 1870 şi consecinţele regimului autoimpus al papei, de ,,prizonier al Vaticanului” ar fi, de asemenea, motive suficiente pentru a considera că acest an potrivit pentru încheierea perioadei Tiatira. Totuşi, se pare că anul 1870 este prea târziu ca să se împace cu cei 1260 de ani ai profeţiei sau cu celelalte perioade ale istoriei bisericeşti, aşa cum sunt trasate în Apocalipsa 2 şi 3.
2. 5. Sardes. Aceasta este biserica din timpul Reformei şi ca atare se poate considera că începe în 1517, sau poate în 1798 (vezi mai sus, la cel menţionate cu privire la ,,Tiatira”). Cei care propun anul 1798 ca sfârşit al perioadei Tiatira şi ca început al perioadei Sardes, sugerează că anul 1833 este potrivit pentru sfârşitul celei din urmă. Din motivele prezentate mai jos, la ,,Filadelfia”, alţii consideră că anul 1755 este mai adecvat.
3. 6. Filadelfia. Raportul inspirat o prezintă ca biserica marii treziri a celei de-a doua veniri. Au fost propuse diferite date pentru începutul acestei perioade. Unii propun anul 1833 din cauza marelui semn cosmic natural prezis de Domnul Isus (vezi comentariul de la Matei 24,33) şi care, din punct de vedere al timpului, a fost strâns legat de începutul proclamării soliei adventiste de către William Miller. Alţii sugerează anul 1798, începutul ,,timpului sfârşitului” din Daniel 11,35 (vezi comentariul de acolo), care de asemenea ar fi acceptabil. Alţii favorizează anul 1755, care este acceptat în general ca anul primului semn specific al sfârşitului, prezis în Apocalipsa 6,12 (vezi comentariul de acolo), considerând că această alegere se potriveşte cu caracterul bisericii Filadelfia, ca biserică a redeşteptării adventiste. Comentatorii adventişti de ziua a şaptea sunt în general de general că anul 1844 ar trebui să fie considerat sfârşitul perioadei Filadelfia şi începutul perioadei Laodicea (vezi comentariul de la Daniel 8,14).
4. 7. Laodicea. Cu privire la anul 1844 ca început al acestei perioade, vezi cele menţionate mai sus, la ,,Filadelfia”. Fiind ultima din cele şapte perioade, Laodicea continuă până la sfârşitul timpului.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1 AA 586; 5T 435; 6T 413, 418; 8T 23 1, 2 5T 435 1–56T 422; 8T 98 2, 3 AA 578; 5T 538; WM 155 4 MM 37; 2T 293; 8T 26; WM 79 4, 5 AA 587; DA 280; LS 320; PP 165; TM 168, 275, 352, 461; 6T 368, 421; 8T 299 5 TM 450; 2T 296; 4T 286, 403; 5T 191, 612; 6T 426; 8T 80, 248 7 AA 589; Ed 302; EW 21, 77; LS 91; MH 449; PP 62; 6T 76; 8T 289 9 Ev 603; TM 16; 6T 475 10 AA 588; Ev 353; EW 288; GC 41; PK 84; 4T 300; 5T 71 17 GC 646; MH 516; ML 516; MYP 95; PP 297 26, 28 MH 516