2:1 Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă, şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur:
Îngerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20.
Efes. Unii explică numele Efes ca însemnând ,,de dorit”. Pe timpul lui Ioan Efesul era cetatea cea mai importantă a provinciei romane Asia, iar mai târziu a devenit capitala ei (vezi capitolul Cele Şapte Biserici din Apocalipsa; vezi comentariul de la cap. 1,4; 2,12). Această cetate era situată la capătul de apus al drumului principal care străbătea Asia Mică, venind din Siria, iar lucrul acesta, alături de faptul că era un important port maritim la Marea Egee, făceau din Efes un important centru comercial. Se pare că în acest oraş mesajul Evangheliei a fost predicat pentru prima dată în jurul anului 52 d.Hr., de către Pavel, atunci când s-a oprit aici pentru un scurt timp în drumul său spre Ierusalim şi Antiohia, în a doua sa călătorie misionară. Prietenii săi, Acuila şi Priscila, s-au stabilit pentru un timp în acest oraş, şi împreună cu un evreu din Alexandria, pe nume Apolo – a cărui concepţie despre creştinism se pare că era pre-penticostală – au susţinut lucrarea de evanghelizare până la întoarcerea lui Pavel, probabil un an sau doi mai târziu (vezi Faptele Apostolilor 18,19–19,7). De data aceasta apostolul a rămas la Efes cam trei ani (vezi Vol. VI, p. 30), mai mult decât în oricare alt loc din călătoriile sale misionare raportate. Lucrul aceasta sugerează că activitatea sa a fost deosebit de rodnică. Biograful său, Luca, declară că ,,toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit Cuvântul Domnului” (Faptele Apostolilor 19,10). Este probabil deci ca în acest timp să fi fost înfiinţate cel puţin unele din bisericile din Asia (vezi Coloseni 4,13.15.16). După prima perioadă de detenţie la Roma, Pavel a vizitat din nou Efesul, probabil în jurul anului 64 d.Hr., lăsându-l pe Timotei să preia responsabilităţile (vezi 1 Timotei 1,3).
Până în momentul când numele ei apare în Apocalipsa, probabil cu trei decenii mai târziu, nu se mai ştie nimic precis cu privire la istoria comunităţii din Efes. Totuşi, tradiţia spune că Ioan, ucenicul iubit al lui Isus, a devenit conducătorul acestei biserici, probabil după desfiinţarea centrului creştin de la Ierusalim, în jurul anului 68 d.Hr., în timpul războiului iudeo-roman (vezi Introducerea). Aşadar, pe vremea când a fost scrisă Apocalipsa, Efesul trebuie să fi fost unul din centrele importante ale creştinismului. Prin urmare, era potrivit ca prima solie de la Hristos, dată prin Ioan, să fie adresată acestei biserici. Locul central al acestei cetăţi în lumea creştină ca un tot face cu atât mai logic faptul că starea ei spirituală putea foarte bine să fie caracteristică pentru întreaga biserică din timpurile apostolice, această perioadă a bisericii creştine mergând aproximativ până la sfârşitul primului secol (aprox. anii 31–100 d.Hr.; vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului). Ea poate fi pe drept numită era curăţiei apostolice, un atribut foarte de dorit înaintea lui Dumnezeu.
Ţine. Gr. krateo, ,,a ţine tare”, un cuvânt mult mai accentuat decât cel folosit în cap. 1,16.
Şapte stele. Vezi comentariul de la cap. 1,16.20. Într-un sens special conducătorii bisericii de pe pământ trebuie să fie sub protecţia şi conducerea lui Hristos. În sarcina dată lor ei sunt întotdeauna susţinuţi de puterea şi de harul divin. Trebuie observat faptul că felul caracteristic în care Hristos Se recomandă fiecăreia din cele şapte biserici este extras din viziunea complexă a lui Ioan, redată în cap. 1,11–18.
Umblă. Acest cuvânt accentuează legătura pe care o are Hristos cu biserica Sa, mai bine decât o face cap. 1,13, unde Ioan arată doar că Hristos este ,,în mijlocul celor şapte sfeşnice”. După cum bisericile din timpurile apostolice se bucurau de grija, atenţia şi slujirea lui Hristos, tot aşa stau lucrurile şi cu biserica creştină de-a lungul istoriei. În felul acesta se împlineşte făgăduinţa pe care a dat-o Hristos ucenicilor, de a fi cu ei, ,,în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20).
Sfeşnice. Vezi comentariul de la cap. 1,12.