2:10 Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.
Nu te teme. Vezi comentariul de la Iacov 1,2; compară cu Ioan 16,33.
Ai să suferi. Sau ,,eşti pe punctul de a suferi”. După cât se vede, biserica Smirna fusese o ţintă importantă a batjocurilor iudeilor, dar membrii ei nu suferiseră încă lovitura cea grea a persecuţiei. Totuşi, creştinii de acolo aflaseră fără îndoială despre persecuţie, care bântuise deja prin alte locuri, şi trebuie să se fi temut mai dinainte de necazurile lor viitoare. Lucrul acesta e sugerat de forma verbului tradus aici ,,a se teme”, care arată că ei se temeau deja. Hristos îi consolează oferindu-le asigurarea că, în ciuda perspectivei persecuţiei, ei nu trebuiau să fie înfricoşaţi. Vezi comentariul de la Matei 5,10–12.
Încerce. Sau ,,ispitească”. Satana avea să aducă asupra lor persecuţia, pentru a-i face să renunţe la credinţă. Dumnezeu avea să permită persecuţia pentru a-i întări şi pentru a dovedi faptul că ei aveau credinţa adevărată. Deşi s-ar putea ca Satana să urle de furie împotriva bisericii, Dumnezeu Îşi realizează planurile Sale. Vezi comentariul de la Iacov 1,2; Apocalipsa 2,9.
Împăratul roman Traian (98–117 d.Hr.) a trasat prima politică romană oficială faţă de creştinism. În faimoasa lui scrisoare nouăzeci şi şapte, scrisă lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul său din Bitinia şi Pont, în Asia Mică, Traian a schiţat o procedură care arăta cum trebuie să fie trataţi creştinii, care pe vremea aceea erau o societate religioasă ilegală. El le-a ordonat slujbaşilor romani să nu-i urmărească pe creştini, ci dacă oamenii erau aduşi înaintea lor pentru alte vinovăţii şi se dovedea că sunt creştini, ei trebuiau să fie executaţi, cu excepţia cazului în care se lepădau de credinţă. Reglementarea aceasta, deşi n-a fost impusă uniform, a rămas ca lege până când, în 3131 d.Hr., Constantin a dat decretul său de toleranţă.
Astfel, timp de două secole creştinii au fost supuşi posibilităţii arestării şi morţii pe neaşteptate pentru credinţa lor. Bunăstarea lor depindea în mare măsură de favoarea vecinilor păgâni şi iudei, care puteau să-i lase să trăiască în pace sau puteau să se plângă împotriva lor. Aceasta poate fi denumită persecuţie tolerantă. Împăratul nu a luat iniţiativa persecutării creştinilor, dar a permis reprezentanţilor săi şi autorităţilor locale să ia împotriva creştinilor măsurile pe care le considerau corespunzătoare. Politica aceasta i-a lăsat pe creştini la bunul plac al diferitelor administraţii locale sub care trăiau. În deosebi în timp de foamete, cutremur, furtună, sau alte catastrofe, creştinii erau obiectul atacului, vecinii lor păgâni presupunând că prin refuzul de a se închina la zei creştinii atrăseseră mânia divină asupra întregii societăţi.
Totuşi uneori conducerea romană s-a dedat la persecuţie agresivă împotriva bisericii (vezi comentariul de la v. 9). Romanii care cugetau observau cum creştinii deveneau tot mai numeroşi şi influenţi în tot cuprinsul imperiului şi că stilul lor de viaţă era cu totul incompatibil cu felul roman de vieţuire. Prin urmare, s-a întâmplat adesea ca împăraţii cei mai capabili să fie cei care persecutau biserica, în timp ce aceia care nu îşi luau aşa în serios răspunderile erau de obicei mulţumiţi să nu-i deranjeze pe creştini.
Prima persecuţie generală şi sistematică a bisericii a fost întreprinsă de împăratul Decius, al cărui edict imperial din anul 250 decreta suprimarea universală a creştinismului cu ajutorul torturii, al morţii şi al confiscării averii. Momentul care a ocazionat acest decret a fost celebrarea unui mileniu de la fondarea Romei, cu vreo trei ani mai de vreme, când, în comparaţie cu măreţia trecutului, starea decadentă a imperiului a devenit şi mai aparentă. Creştinismul a ajuns ţapul ispăşitor şi se pare că motivul pentru care s-a hotărât desfiinţarea bisericii a fost salvarea imperiului. Politica aceasta a pierdut din putere prin moartea lui Decius în anul 251 d.Hr., dar a fost reînviată de Valerian la scurt timp după aceea. O dată cu moartea sa, politica aceasta şi-a pierdut din nou din putere, şi de abia în timpul domniei lui Diocleţian a avut biserica de dat piept din nou cu o criză, de data asta mai mare (vezi mai jos, la ,,zece zile”).
Zece zile. Aceste cuvinte trebuie înţelese în două moduri. Pe baza principiului an-zi, de calculare a perioadelor de timp profetice (vezi comentariul de la Daniel 7,25), aceste zece zile au fost socotite o perioadă de zece ani reali şi s-a considerat că este vorba de perioada de persecuţie imperială cruntă, de la 303 la 313 d.Hr. În acest timp Diocleţian, împreună cu asociatul şi succesorul său, Galerius, a dus cea mai dârză campanie de anihilare a creştinismului pe care a suferit-o acesta din partea romanilor păgâni. Ca şi Decius şi Valerian, predecesori ai lor, aceşti conducători credeau că biserica a ajuns la aşa tărie şi popularitate în imperiu încât dacă creştinismul nu va fi anihilat cu promptitudine, cultura tradiţională romană va înceta să existe şi imperiul însuşi se va dezintegra. În consecinţă, ei au inaugurat o politică care a avut ca scop exterminarea bisericii. Primul decret al lui Diocleţian împotriva creştinilor a fost emis în anul 303, interzicând creştinismul din întregul imperiu.
Persecuţia a început în armată şi s-a răspândit în întreg imperiul. Autorităţile romane şi-au concentrat pedepsele asupra clerului creştin, în credinţa că dacă păstorii erau nimiciţi, turma se va împrăştia. Ororile acestei persecuţii sunt viu descrise de istoriograful bisericesc Theodoret (Ecclesiastical History, i, 6), care descrie adunarea episcopilor bisericii la Sinodul de la Niceea, la câţiva ani după sfârşitul persecuţiei (anul 325 d.Hr.). Unii au venit fără ochi, alţii fără braţe, care fuseseră le smulse din încheieturi, alţii cu trupul mutilat în diferite feluri. Fireşte că mulţi nu au supravieţuit acestui timp de necaz. În 313, după aproape zece ani de la începutul acestei persecuţii, Constantin a dat un decret prin care acorda creştinilor libertatea deplină de a-şi practica religia.
Totuşi alţii consideră că nu e pe deplin sigură părerea că cele ,,zece zile” erau intenţionate să reprezinte un timp profetic. Ei susţin că deoarece cuvintele ,,ce ai să suferi”, ,,diavolul”, ,,termină”, şi ,,moarte” au sens propriu, este cât se poate de natural ca şi cele ,,zece zile” să fie literale. În cazul acesta numărul ,,zece” ar trebui considerat un număr rotund, aşa cum se întâmplă de multe ori în Scriptură (vezi Eclesiastul 7,19; Isaia 5,10; Daniel 1,20; Amos 6,9; Hagai 2,16; Zaharia 8,23; Matei 25,1.28; Luca 15,8; etc.; compară cu Mishnah Aboth 5. 1–9). Ca număr rotund, ,,zece zile” ar reprezenta o scurtă perioadă de persecuţie, pe care fără îndoială că a suferit-o biserica literală Smirna, din timpurile apostolice. Ar fi cu totul în armonie cu principiile corecte de interpretare ale profeţiei (vezi comentariul de la Deuteronom 18,15) ca cele ,,zece zile” să aibă o aplicaţie la situaţia istorică imediată din Smirna şi o aplicaţie figurată, la perioada istorică reprezentată de biserica Smirna (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,11; 2,1.8; vezi p. 725; Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului).
Fii credincios. Forma greacă a verbului cuprinde ideea de a ,,continua să fii credincios”. Smirna s-a dovedit a fi o biserica credincioasă.
Până la moarte. Versiunea greacă implică exprimarea ,,până la moarte inclusiv”.
Cununa. Gr. stephanos, ,,cunună”, sau ,,ghirlandă, de victorie”, nu o diademă de conducător. Cuvântul acesta era folosit pentru cununile date câştigătorilor la jocurile greceşti. Aici el este un simbol al răsplăţii pe care o vor primi cei biruitori în lupta cu Satana.
Vieţii. Sensul expresiei ,,coroana vieţii” este probabil redat mai bine în exprimarea ,,coroana care este viaţă” – ,,coroana” este ,,viaţă”. Coroana aceasta este dovada biruinţei asupra diavolului şi asupra ,,necazului” pricinuit de el. Compară cu 2 Timotei 4,8.