1:4 Ioan, către cele şapte Biserici, care sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine, şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie,
Ioan. Vezi comentariul de la v. 1. Faptul că scriitorul nu simte nevoia de a se identifica din nou este o dovadă că el era bine cunoscut bisericii din ,,Asia”. Acest lucru dă de asemenea mărturie despre autenticitatea scrisorii, deoarece ar fi de aşteptat ca, în afară de cel pe care credincioşii din ,,Asia” îl recunosc drept ,,Ioan”, nici un alt scriitor să nu mai pretindă autoritate şi rang. Simplitatea cu care scriitorul face referire la sine se armonizează cu modul în care se menţine în umbră scriitorul Evangheliei lui Ioan (vezi Vol. V, p. 891).
Către cele şapte Biserici. Din momentul acesta până la sfârşitul cap. 3, Apocalipsa este schiţată oarecum în forma unei scrisori antice, sau mai bine zis a unei serii de scrisori. Această secţiune epistolară este o introducere la restul cărţii, care este caracterizată printr-o succesiune de viziuni dramatice. În ce priveşte folosirea numărului ,,şapte” în Apocalipsa şi cele şapte biserici, vezi comentariul de la cap. 1,11.
Asia. Adică provincia romană a Asiei, o regiune de circa 300 de mile (480 km.) de la est la vest şi 260 de mile (416 km.) de la nord la sud, în vestul teritoriului cunoscut astăzi cu numele de Asia Mică, în actuala Turcie (vezi harta din faţa p. 33, Vol. VI). În vremurile elenistice teritoriul aceasta a ajuns să formeze importantul regat al Pergamului, un centru de bază al culturii greceşti. Cu privire la împrejurările în care a devenit Pergamul provincia romană a Asiei, vezi Vol. V, p. 35. În vremurile Noului Testament Asia a rămas un centru important al culturii greco-romane. Pavel a petrecut acolo mai multe luni de zile (vezi Faptele Apostolilor 18,19–21; 19,1.10), iar succesul ostenelilor sale în acea regiune este atestat de trei din epistolele sale către creştinii care locuiau acolo (Efeseni, Coloseni, Filimon). Prima sa epistolă către Timotei, care răspundea pe atunci de biserica din Efes, şi probabil de bisericile din toată provincia, mărturiseşte despre existenţa, în locurile acelea, a unei comunităţi bine stabilite. Pavel era apostol al neamurilor şi e destul de probabil că membrii acestor biserici din provincia romană Asia să fi provenit în cea mai mare parte dintre neamuri.
După mutarea bisericii creştine mamă din Ierusalim, cu puţin timp înainte de anul 70 d.Hr., se pare că Asia a devenit un centru creştin important. Acest lucru s-a datorat fără îndoială prezenţei şi conducerii apostolului Ioan. Conform tradiţiei, el a locuit în Efes şi a călătorit prin ţinutul învecinat, ,,aici pentru a rândui episcopi, colo pentru a pune în rânduială biserici întregi, dincolo pentru a-i hirotoni pe cei care erau desemnaţi de Duhul” (Clement of Alexandria Who Is the Rich Man That Shall Be Saved? xlii; ANF, vol. 2, p. 603). O astfel de legătură intimă între apostol şi bisericile din Asia pare să fie reflectată aici.
Har … pace. Vezi comentariul de la Romani 1,7; 2 Corinteni 1,2. S-a sugerat că această salutare a apărut prin combinarea salutului grecesc obişnuit, chairein, ,,salutare!” (ca în Iacob 1,1), cu salutul ebraic shalom, al cărui echivalent grecesc este eirene, ,,pace.” Chairein este probabil înrudit cu termenul mai religios, folosit aici, charis, ,,har”. Cele două cuvinte, ,,har” şi ,,pace”, apar de obicei în formulele de salut din primele epistole creştine şi, după cât se pare, constituiau împreună o formă specifică de salut în biserica apostolică (vezi Romani 1,7; 1 Corinteni 1,3; 2 Corinteni 1,2; Galateni 1,3; Efeseni 1,2; Filipeni 1,2; Coloseni 1,2; 1 Tesaloniceni 1,1; 2 Tesaloniceni 1,2; 1 Timotei 1,2; 2 Timotei 1,2; Tit 1,4; Filimon 3; 1 Petru 1,2; 2 Petru 1,2; 2 Ioan 3).
Celui ce este. Gr. ho on, ,,(Celui) existent”, o expresie în aparenţă luată din LXX, de la Exodul 3,14, unde este folosită pentru a traduce numele divin EU SUNT. Ca şi cuvântul ebraic, expresia aceasta implică existenţa veşnică, dincolo de timp, prin Sine Însuşi a lui Dumnezeu. Versiunea greacă spune literal: ,,de la El care este”, o prepoziţie care nu e mai gramaticală nici în limba greacă. Totuşi, aceste cuvinte nu sunt o dovadă că Ioan nu cunoştea gramatica; refuzul său de a conjuga verbul acesta, care reprezintă Divinitatea, este un mod subtil de a sublinia caracterul de neschimbat al lui Dumnezeu. Din contextul v. 4 şi 5 reiese clar că prin aceste cuvinte se face referire la Tatăl.
Celui ce era. Dumnezeu a existat din veşnicie (Psalmi 90,2).
Celui ce vine. Sau ,,(Cel) viitor”, Seria - ,,Celui ce este”, ,,Celui ce era”, Celui ce vine” – arată că verbul din ultima propoziţie înlocuieşte timpul viitor al verbului ,,a fi”, deci această din urmă propoziţie este echivalentă cu exprimarea ,,Care va fi”. S-a propus ideea că propoziţia s-ar referi şi la a doua venire a lui Hristos. Interpretarea aceasta, deşi posibilă din punct de vedere verbal, nu este potrivită cu contextul, care arată că scriitorul nu se gândea la asta.
Această referire la Tatăl scoate în evidenţă veşnicia Sa şi afirmă că Acelaşi care există acum continuu, a existat din totdeauna şi va exista pururi. Existenţa lui Dumnezeu trece dincolo de timp, dar o veşnicie dincolo de timp nu poate fi exprimată în cuvinte omeneşti decât prin termeni mărginiţi, trecători, ca cei folosiţi de Ioan aici.
Şapte duhuri. Cu privire la semnificaţia numărului ,,şapte” în Apocalipsa, vezi comentariul de la v. 11. În altă parte a cărţii, aceste Şapte Duhuri sunt zugrăvite ca şapte lămpi de foc (cap. 4,5) şi ca cei şapte ochi ai Mielului (cap. 5,6). Asocierea făcută aici între cele ,,şapte Duhuri” şi persoana Tatălui şi a lui Hristos, ca surse egale de har şi pace pentru creştin, dă de înţeles că ele reprezintă Duhul Sfânt. Numărul ,,şapte” este probabil un simbol al desăvârşirii Sale şi poate de asemenea să implice ideea varietăţii darurilor prin care lucrează prin om (vezi 1 Corinteni 12,4–11; compară cu Apocalipsa 3,1).
Înaintea scaunului Său de domnie. Adică înaintea tronului ,,Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine”. Probabil că poziţia aceasta implică ideea de a fi gata pentru slujire. Vezi comentariul de la cap. 4,2–5.