1:11 care zicea: Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte, şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea.
Eu sunt Alfa. Vezi comentariul de la v. 8. Ţinând cont de v. 17, 18, este clar că în cazul de faţă aceste titluri se aplică la Hristos. Totuşi, dovezile textuale atestă omiterea cuvintelor ,,Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă”.
În v. 4–10 Ioan se adresează celor şapte biserici cu propriile sale declaraţii introductive cu privire la împrejurările în care a primit Apocalipsa. Începând cu v. 11, el Îi atribuie chiar lui Dumnezeu calitatea de autor al Apocalipsei. Este drept să procedeze astfel, deoarece această carte este ,,descoperirea lui Isus Hristos” (v. 1). Descoperirea propriu-zisă începe cu v. 11.
Ce vezi. În Apocalipsa predomină comunicarea şi percepţia vizuală (vezi comentariul de la v. 2). Ioan a avut viziuni, a văzut scene panoramice în simboluri, pe care le zugrăveşte cu acurateţea de care poate da dovadă limbajul uman mărginit. Multe din aceste simboluri reprezintă adevăruri infinite care trec dincolo de cuvintele şi de experienţa oamenilor. Uneori apostolului îi lipsesc cuvintele pentru a descrie pe deplin ceea ce vede, ca de pildă atunci când priveşte tronul lui Dumnezeu (vezi cap. 4,3.6). Totuşi, în Apocalipsa grandoarea planurilor divine, intensitatea marii controverse dintre Hristos şi Satana şi slava biruinţei finale sunt zugrăvite mai viu şi mai măreţ decât în oricare altă parte în Scriptură.
Carte. Gr. biblion, ,,un sul”, cel mai obişnuit fel de scriere din vremea lui Ioan. Vezi Vol. V, p. 113.
Cele şapte Biserici. Ordinea în care sunt enumerate bisericile aici şi în cap. 2 şi 3 reprezintă succesiunea geografică pe care ar fi trebuit să o urmeze un sol care ar duce o scrisoare din Patmos către aceste şapte cetăţi din provincia Asia. În ce priveşte amănunte despre aşezarea geografică a acestor şapte biserici, vezi capitolul Cele Şapte Biserici din Apocalipsa şi harta din faţa p. 33 din Vol.
VI. Pentru informaţii în plus cu privire la fiecare din bisericile amintite, vezi soliile date fiecărei biserici în parte. în cap. 2 şi 3.
Cele şapte biserici sunt primele dintr-o serie de câte şapte din Apocalipsa. Astfel, sunt şapte duhuri (v. 4), şapte sfeşnice (v. 12), şapte stele (v. 16), şapte lămpi de foc (cap. 4,5), o carte cu şapte peceţi (cap. 5,1), cele şapte coarne şi cei şapte ochi ai Mielului (cap. 5,6), şapte îngeri cu şapte trâmbiţe (cap. 8,2), şapte tunete (cap. 10,4), un balaur cu şapte capete şi şapte coroane (cap. 12,3), o fiară cu şapte capete (cap. 13,1), şapte îngeri având şapte potire ce conţin ultimele şapte plăgi (cap. 15,1.7) şi fiara cu cele şapte capete, despre care se spune şi că sunt şapte munţi şi şapte împăraţi (cap. 17,3.9.10). Repetarea numărului şapte cu referire la atât de multe simboluri diferite înseamnă faptul că şi această cifră trebuie înţeleasă într-un sens simbolic. În toată Scriptura numărul şapte, atunci când e folosit simbolic, are în general sensul de plinătate, desăvârşire.
Prin urmare, atunci când e aplicat la cele şapte biserici, ne putem aştepta ca numărul acesta să aibă un anumit scop. Că erau mai mult de şapte biserici în provincia Asia este clar din faptul că în Noul Testament sunt menţionate şi alte două biserici din regiunea aceea, cele din Colose şi Hierapolis (vezi Coloseni 1,2; 4,13). Prin urmare, este rezonabil să tragem concluzia că Dumnezeu a ales cele şapte biserici deoarece ele erau tipice în ce priveşte starea bisericii ca un tot – atât în vremurile apostolice cât şi de-a lungul erei creştine (vezi p. 725; compară cu AA 583. 585).
Soliile către cele şapte biserici au avut aplicaţie pentru starea bisericii din zilele lui Ioan. Dacă nu ar fi fost aşa, aceste mesaje ar fi fost învăluite în mister şi i-ar fi descurajat pe creştinii din Asia care aveau să le citească (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,3). Ioan s-ar fi dovedit a fi un profet mincinos dacă soliile pe care le adresa bisericilor sale nu ar fi descoperit adevărata lor stare şi nu ar fi corespuns nevoilor lor spirituale. Aceste mesaje au fost trimise într-o vreme când creştinii din Asia treceau prin mari necazuri (vezi Introducerea, cadrul istoric), iar ferma mustrare, mângâierea care le oferea siguranţă şi glorioasa făgăduinţă trebuie să fi fost intenţionate să facă faţă nevoilor lor (vezi AA 578–588). Acceptând şi luând aminte la aceste solii, bisericile creştine din Asia avea să fie primească pregătirea spirituală necesară pentru a înţelege drama marii lupte zugrăvită în restul Apocalipsei şi pentru a avea încredere neclătinată în biruinţa finala a lui Hristos şi a bisericii Sale.
Deşi mesajele către cele şapte biserici trebuie să se fi aplicat în primul rând la bisericile din Asia, din vremea lui Ioan, ele mai descopereau şi viitorul bisericii (vezi p. 725). O cercetare a istoriei dă la iveală faptul că aceste solii sunt, într-un anumit fel, aplicabile şi la cele şapte perioade ale istoriei bisericii.
Întrucât numărul şapte implică desăvârşire, după cum s-a observat mai sus, pare rezonabil, de asemenea, să considerăm că într-un anumit sens aceste solii descriu întreaga biserică de-a lungul întregii ei istorii, deoarece fără îndoială că fiecare biserică individuală de-a lungul erei creştine putea descoperi caracteristicile şi nevoile ei în una sau mai multe din aceste mesaje. De aceea, se poate spune că, pe lângă aplicaţia locală din timpul lui Ioan şi pe lângă aplicaţia istorică a perioadelor succesive, aceste solii mai au şi aplicaţie universală. Un scriitor creştin din jurul anului 250 d.Hr. spunea că ,,Ioan scrie celor şapte biserici şi cu toate acestea el vorbeşte pentru toţi” (textul latinesc în S. P. Tregelles, ed., Canonul Muratorian, p. 19). Deşi, de exemplu, solia către Laodicea este deosebit de potrivită pentru biserica de azi, soliile către celelalte biserici cuprind şi ele îndemnuri care îi pot fi folositoare (vezi 5T 368, 481, 538, 612; 8T 98, 99).