6:1 Doamne, nu mă pedepsi cu mânia Ta, şi nu mă mustra cu urgia Ta.
INTRODUCERE - Cel dintâi din cei şapte psalmi de penitenţă (6, 32, 38, 51, 102, 130 şi 143; vezi p. 624), Psalmul 6 este profund personal. Maclaren zice: "Dacă pulsaţia unei dureri personale a găsit vreodată lacrimi şi glas, aceasta este în psalmul acesta." Luther îl numea "o rugăciune de penitenţă pentru sănătatea trupului şi a sufletului". În el psalmistul exprimă agonia trupească şi chinul sufletului când e făcut să sufere de cei care susţin că Dumnezeu l-a părăsit. Cu toate că e pe pragul morţii, el se roagă fierbinte cerând ajutor şi susţine cu tărie că Dumnezeu îl ascultă şi îl mântuieşte. Ca şi Psalmul 3, acesta psalm prezintă o schimbare dramatică bruscă: în v. 8-10 melancolia profundă e preschimbată în bucurie intensă. Pentru descrierea unei experienţe la fel de impresionante, vezi Psalmul 30.
În ce priveşte comentariul la preambul, vezi p. 616, 627.
1. Nu mă pedepsi. [Nu mă mustra, KJV]. Nenorocirea şi boala erau considerate în vechime pedepse dumnezeieşti pentru păcat. În chinul lui sufletesc, psalmistul consideră că Dumnezeu n-are plăcere de el şi de aceea îl mustră. Psalmistul se roagă ca mustrarea lui binemeritată să fie cu îndurare, nu cu mânie (vezi Ieremia 10,24). În mod frecvent în Vechiul Testament, scriitorul inspirat caracterizează atitudinile şi acţiunile Divinităţii în limbajul oamenilor (vezi Psalm 2,4). În ebraică, ultimul cuvânt al v. 1 se sfârşeşte cu sunetul lung i. Sunetul acesta predomină în întregul psalm, în special la sfârşitul multor versete, şi constituie o interesantă asemănare de sunete numită asonanţă, care dă psalmului un ton de penitenţă (vezi p. 624).