38:3 N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea, din pricina mâniei Tale; nu mai este nici o vlagă în oasele mele, în urma păcatului meu.
Sănătos. Vezi Isaia 1,6. Simptomele descrise aici, împletite cu faptul că prietenii celui bolnav
l-au părăsit (vezi v. 7.11), transmit ideea că boala era cât se poate de respingătoare.
Vlagă. [Odihnă, KJV]. Ebr. shalom, "pace", încetarea suferinţei.
În urma păcatului meu. Psalmistul îşi dă seama că suferinţa sa e o pedeapsă pentru păcatul său. Toată suferinţa este urmarea pătrunderii păcatului în univers, iar suferinţa personală este adesea rezultatul direct al săvârşirii răului. "Ce seamănă omul aceea va şi secera" (Galateni 6,7). Dumnezeu nu săvârşeşte o minune pentru a feri pe oameni de consecinţelor călcării legilor Sale (vezi CD 29). Dacă oamenii ar fi scutiţi de rezultatele dezastruoase ale răului săvârşit de ei, păcătoşii ar ajunge să fie foarte îndrăzneţi în nelegiuirea lor.
Cu toate acestea, nu orice suferinţă este rezultatul direct al păcatului personal al celui în cauză. Mulţi din cei din vechime considerau că orice suferinţă este pedeapsa pentru vreo faptă rea săvârşită fie de cel ce suferea, fie de părinţii lui (Ioan 9,2). Tot astfel ei judecau gradul de vinovăţie al omului după mărimea suferinţei. "Satana, autorul păcatului şi al tuturor urmărilor lui, i-a făcut pe oameni să considere că boala şi moartea vin de la Dumnezeu, ca o pedeapsă aplicată în mod arbitrar în urma păcatului" (DA 471). Din cauza acestei concepţii greşite ei au privit pe Tatăl ceresc ca pe unul care aplică dreptate în mod aspru şi exigent.
Mulţi creştini au aceeaşi părere greşită. În ciuda învăţăturilor din cartea lui Iov şi a învăţăturilor date de Isus (vezi Luca 13,16; Fapte 10,38; cf. 1 Corinteni 5,5; 2 Corinteni 12.7), creştinii aceştia consideră că Dumnezeu aduce boala.
Iată adevărata filozofie a suferinţei: "Suferinţa este pricinuită de Satana şi e dirijată de Dumnezeu în scopuri pline de îndurare" (DA 471). Motivul pentru care Dumnezeu nu-i scuteşte totdeauna pe copiii Săi de boală şi suferinţă este că, dacă ar face-o, Satana ar aduce aceleaşi acuzaţii împotriva Lui ca cele pe care le-a adus şi în cazul lui Iov, că Dumnezeu îl înconjurase în mod necinstit pe slujitorul Său (Iov 1,10). Dumnezeu trebuie să-i îngăduie lui Satana să-i chinuiască pe cei drepţi, astfel încât ca orice acuzaţie de lipsă de loialitate să fie dovedite, în final, fără temei.
În felul acesta cel care suferă poate afla mângâiere la gândul că deşi "un sol al lui Satana" îl pălmuieşte (vezi 2 Corinteni 12,7), Dumnezeu dirijează totul în scopuri pline de îndurare şi face ca în final suferinţa să lucreze spre binele celui în cauză (vezi Romani 8,28).