13:1 Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? Până când Îţi vei ascunde Faţa de mine?
INTRODUCERE. -Psalmul 13 începe cu un protest (v. 1.2), continuă cu o rugăciune (v. 3.4) şi se încheie cu o laudă (v. 5.6). În el, psalmistul, aparent părăsit de Dumnezeu, e cuprins de disperare din cauza că duşmanul îl apasă, se roagă stăruitor ca Dumnezeu să-i vină în ajutor şi vede împlinit răspunsul la rugăciunea lui într-o măsură nouă de credinţă şi nădejde. Trecerea dramatică de o etapă la alta face ca acest scurt poem să fie remarcabil. Probabil că David a compus acest psalm ca urmare a probei constante la care era supus prin Saul. Psalmul este un exemplu încurajator că atunci când oamenii buni se simt părăsiţi de Dumnezeu, e privilegiul lor să strige la El şi să primească asigurarea dulce a purtării Lui de grijă.
Cu privire la preambul, vezi p. 616, 627.
1. Până când? În mijlocul necazurilor lui, psalmistul lansează acest strigăt omenesc. I se pare că necazurile lui nu se vor mai sfârşi niciodată. Acesta este strigătul natural al creştinului care a suferit multă vreme fără să murmure şi care, în final, ajunge în punctul în care simte că nu mai poate să îndure suferinţa. Tocmai în asemenea împrejurări un om poate anticipa satisfacţia pe care
o exprimă psalmistul la sfârşitul psalmului (v. 5.6).
Despre Luther se zice că ar fi zis: "Nădejdea deznădăjduieşte şi totuşi deznădejdea nădăjduieşte." Cea dintâi fază a necazului psalmistului este simţământul că Dumnezeu l-a uitat (vezi Psalm 42,9; 44,24). Din impuls, el strigă: "Se poate ca lucrurile să meargă tot aşa înainte?" Expresia "până când" apare de patru ori în v. 1 şi 2 ca introducere la cele patru faze ale necazului psalmistului. A două fază este simţământul lui că Dumnezeu Şi-a ascuns Faţa de la el (vezi Psalm 30,7). Nu putem avea o binecuvântare mai mare decât lumina Feţei lui Dumnezeu; când nu o mai putem vedea, cădem în deznădejde. Compară cu a doua parte a binecuvântării aaronice: Numeri 6,25.