102:1 Doamne, ascultă-mi rugăciunea, şi s-ajungă strigătul meu până la Tine!
INTRODUCERE. - Psalmul 102 este unul dintre cei mai trişti din cei şapte psalmi de penitenţă. Se pare că e rugăciunea exilatului făcută în ţara robiei sale. În tonurile sale elegiace, el vorbeşte de durere şi întristare, de persecuţie şi de frică. Dar el face mai mult decât atât; el recunoaşte că există speranţă de întoarcere din robie şi de refacere spirituală. Poemul oscilează între două idei, dar se încheie într-o notă sublimă de încredere în veşnica statornicie a lui Dumnezeu în legăturile Lui cu fiii oamenilor. Psalmul se împarte în patru părţi: introducere (v. 1.2), plângere (v. 3-11), mângâiere (v. 12-22), concluzie (v.23-28). Creştinii din zilele de pe urmă pot găsi în el exprimarea încercărilor lor şi asigurarea mângâierii cereşti în vreme de necaz mare.
Preambulul, "o rugăciune a unui nenorocit, când este doborât de întristare şi îşi varsă plângerea înaintea Domnului", este unic printre preambulurile psalmilor. El caracterizează psalmul şi arată scopul pentru care a fost compus (vezi p. 624, 628).
1. Ascultă-mi. Vezi Psalm 18.6; 39,12.