1:1 Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!
INTRODUCERE. - Psalmul 1, unul dintre psalmii didactici sau de înţelepciune (vezi p. 623), înrudiţi cu poezia gnomică a Proverbelor, constituie (împreună cu Psalmul 2) o introducere la întreaga carte a Psalmilor şi îndeosebi la Cartea întâia a Psaltirii. Ca atare, a fost numit "Psalmul prag". Din cauza lipsei unui titlu sau al unui preambul şi absenţa ulterioară a oricărui indiciu extern cu privire la autorul sau la ocazia scrierii, psalmul este cunoscut ca un psalm "orfan". Cuprinsul psalmului l-ar putea intitula "Cele două căi".
Psalmul este o scurtă exprimare poetică a legii spirituale, care apare deseori în Psalmi, că dreptatea izbândeşte şi nedreptatea dă greş. El este o predică vechi-testamentală despre fericirea omului care trăieşte o viaţă deplin consacrată lui Dumnezeu şi despre nimicire completă care îl aşteaptă pe omul care Îl elimină pe Dumnezeu din viaţa lui. Credinţa aceasta este o certitudine în psalmul 1, ea nu e o problemă cu care să te lupţi, aşa cum e cazul în anumiţi alţi psalmi.
Lucrat cu aceeaşi atenţie ca un sonet, acest psalm introductiv e împărţit în două strofe contrastante. Versetele 1-3 descriu fericirea omului bun, care evită în mod deliberat răul şi tot atât de deliberat mărturiseşte că îşi găseşte plăcerea în legea lui Dumnezeu. Ele descriu în culori vii rezultatele unei vieţi bune, comparând pe omul bun cu un pom care dă roadele dreptăţii. Versetele 4-6 descriu nefericirea omului rău folosind ilustraţia plevei, afirmă consecinţa unei astfel de vieţi şi concluzionează că Dumnezeu este preocupat de succesul final al omului bun, în timp ce sfârşitul omului rău este nimicirea.
1. Ferice. [Binecuvântat, KJV]. Ebr. 'ashre, folosit de 25 de ori în Psalmi; tradus [KJV]"binecuvântat" de 19 ori şi "fericit" de 6 ori. În cazul de faţă, forţa lui pare să fie aceea a unei interjecţii: "O, fericirea omului!" Fericirea cuprinde în sine binecuvântările materiale şi spirituale, şi unele şi altele venind ca urmare a umblării pe calea lui Dumnezeu. Cuvântul "fericiţi" folosit în predica de pe Muntele fericirilor (Matei 5,3-11) este o traducere a aceluiaşi cuvânt [gr. makarios] care e folosit în LXX pentru a traduce "ferice" din Psalmul 1. Cartea Psalmilor începe cu o fericire şi se sfârşeşte cu un aleluia (vezi Psalmul 150).
Nu se duce... nu se opreşte... nu se aşează. Cele trei cuvinte zugrăvesc într-o ordine crescătoare etapele succesive din viaţa celui rău: (1) umblarea într-o direcţie generală a acelora care sunt străini de Dumnezeu, conformarea cu obiceiurile lumeşti (vezi 4T 587); (2) oprirea în vederea asocierii cu răzvrătiţii sub vraja păcatului, cochetarea cu ispita; (3) unirea clară cu ceata păcătoşilor, prin aşezarea de partea dispreţului faţă de lumină. Un rabin spunea: "Dacă doi stau laolaltă şi între ei nu sunt rostite cuvinte din Tora (lege), ei sunt o adunare de batjocoritori, despre care se spune: ‚[Un om bun] nu stă în tovărăşia batjocoritorilor'."
Viaţa omului evlavios este descrisă la început prin negaţii. El evită să se asocieze cu făcătorii de rele ca să evite contaminarea cu rău. El spune nu! răului. În viaţa lui existe anumite restricţii. Răi. [neevlavioşi, KJV]. Ebr. resha'im, un termen comun pentru nelegiuire ca opusul lui şedeq, "dreptate" ["neprihănire", trad. Cornil.]. Păcătoşi. Ebr, chatta'im, din rădăcina chata', "a greşi ţinta", fie din neştiinţă, fie din lipsă de tărie morală. Scaunul celor batjocoritori. Omul evlavios nu va fi găsit în tovărăşia celor care, alegând în mod deliberat răul, găsesc plăcere în exercitarea influenţei lor dăunătoare asupra altora. Versetul acesta este un exemplu tipic de paralelism sintetic (vezi p. 24).