2:9 De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume;
De aceea. Sau ,,din care cauză”, ,,ca o consecinţa a acestui lucru”. Hristos nu a primit o răsplată pentru umilinţa Sa, ci în legea divină înălţarea vine în mod natural după smerire (Matei 23,12; Luca 14,11.18.14). Experienţa lui Hristos demonstrează adevărul cuvintelor Sale.
Şi Dumnezeu. Pentru a-i provoca pe cititori la smerenie, Pavel s-a concentrat asupra rolului lui Hristos în mântuire. Acum apostolul Îl introduce în discuţie pe Tatăl.
L-a înălţat nespus de mult. Gr. huperupsoo, ,,a înălţa la cel mai înalt rang şi la cea mai înaltă putere”, de la huper, ,,peste”, ,,mai sus”, sau ,,dincolo”, şi hupsoo, ,,a ridica la înălţime”, ,,a exalta”. Datorită dezbrăcării de Sine a lui Hristos (v. 7), Dumnezeu a putut să-L înalţe la o poziţie şi mai glorioasă decât cea de se bucurase înainte de întrupare. Înainte Fiul avea parte de slavă deplină, dar umilirea Sa de bunăvoie a adăugat la slava pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea (Ioan 17,5). Ca Dumnezeu–om El a trăit o viaţă desăvârşită, l-a învins pe duşman şi a câştigat biruinţa pentru omenire. Astfel de biruinţe I-au adăugat cu siguranţă o măsură infinită de slavă Fiului lui Dumnezeu. Pavel foloseşte timpul trecut al verbului pentru a arăta că înălţarea lui Hristos de către Tatăl avusese deja loc. Lucrul acesta s-a petrecut în sensul cel mai deplin atunci când Mântuitorul S-a înălţat fizic de pe pământ, întorcându-se în curţile cereşti şi primind adorarea care I se cuvenea (compară cu DA 834). Vezi Vol. V, p. 919.
I-a dat. Gr. charizomai (vezi comentariul de la cap 1,29). Tatăl, în calitatea Sa de Domnitor Suprem, are dreptul să-I acorde onoare Fiului, care împlinise atât de credincios planurile făcute împreună.
Numele. [,,Un nume”, KJV]. Dovezile textuale favorizează articularea hotărâtă a acestui substantiv, deci ,,numele”. Nu s-a ajuns la un consens în ce priveşte identitatea acestui ,,nume”. Unii cred că el se referă la ,,demnitate” sau ,,slavă”, nu la un anumit titlu, susţinându-şi părerea prin texte din Vechiul Testament care se referă la preamărirea numelui lui Dumnezeu (Psalmi 29,2; 34,3; 54,6; etc.). Alţii cred că prin cuvântul ,,numele” Pavel are în vedere înţelesul ebraic, referindu-se la numele inefabil pe care iudeii evlavioşi nu-l pronunţau, Yahweh (vezi Vol. I, pp. 170–173), cunoscut în LXX şi în Noul Testament drept Kurios, ,,Domn”, şi introdus de Pavel în Filipeni 2,11. Alţii, pe temeiul v. 10, consideră că este vorba de numele ,,Isus”, crezând că acest nume omenesc preaiubit (vezi comentariul de la Matei 1,1) a căpătat o onoare şi o însemnătate de neimaginat înainte de înălţarea la cer. Alţi comentatori cred că ,,numele” este o referire la combinaţia divino-umană dată de titlul ,,Isus Hristos” şi folosită de apostol în Filipeni 2,11 (vezi comentariul de la Matei 1,1). Este imposibil sa avem vreo certitudine dogmatică cu privire la identitatea acestui ,,nume”.
Mai presus de orice nume. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 4,12; Efeseni 1,21; Evrei 1,3.4. Nu există un titlu sau o poziţie mai înaltă. Hristos este recunoscut ca Domn a toate (compară cu Apocalipsa 17,14; 19,16).