2:8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.
Înfăţişare. [,,Formă”, KJV]. Gr. schema, care scoate în evidenţă forma exterioară. După toate aparenţele exterioare, Hristos era om, şi aşa a fost considerat de cei cu care a trăit pe pământ (compară cu Isaia 53,2.3; Matei 13,55).
A fost găsit. Adică oamenii L-au descoperit în înfăţişarea Sa umană.
Ca un om. Aceste cuvinte sunt menite să arate că Isus din Nazaret era mai mult decât părea a fi. El semăna cu un om, avea trup de om, dar era mai mult decât atât: era şi Dumnezeu, şi om.
S-a smerit. Gr. tapeinoo, ,,a se coborî”, ,,a se umili”, înrudit cu tapeinophrosune (vezi comentariul de la v. 3). Nu este acelaşi lucru cu ,,S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” (v. 7), ci e o parte din acea dezbrăcare (golire, KJV), una din căile prin care s-a manifestat ea. Forma supremă a acestei smeriri voluntare ne este arătată în restul versetului.
S-a făcut. Mai bine ,,făcându-se”, arătând că actul suprem de smerire îl reprezintă supunerea voluntară la moarte a lui Hristos. Ascultător. Adică ascultător faţă de Dumnezeu. Vezi comentariul de la Romani 5,18.19; Evrei 5,8. Până la moarte. Ascultarea lui Isus a mers până acolo încât şi-a dat viaţa. A fost într-adevăr
o umilire pentru Dumnezeu să devină om; şi apoi, fiind om, să moară de o moarte ruşinoasă, pe cruce. După cum Isaac s-a supus tatălui său de bunăvoie atunci când i s-a spus că el era jertfa de adus pe altar, tot aşa Hristos, care ar fi putut să refuze crucea, S-a supus de bunăvoie să moară pentru oamenii păcătoşi.
Ascultarea lui Hristos a fost aşa cum ar trebui să fie şi a noastră. El a dat dovadă de această ascultare ,,în firea pământească” (Romani 8,3). El era om, având, ca şi noi, aceeaşi dorinţă de a-Şi păstra viaţa. A fost ispitit de Satana, dar l-a biruit pe diavol prin puterea Duhului Sfânt, la fel cum putem face şi noi. El n-a folosit în favoarea Sa nici o putere pe care noi n-o putem folosi. Vezi comentariul de la Evrei 4,15; vezi DA 119, 729, 734.
Moarte de cruce. Accentul nu este pus doar pe faptul că Hristos a murit, ci în special pe felul morţii. Era o moarte care presupunea ocară mare, ca şi suferinţă cumplită. Răstignirea pe cruce era rezervată sclavilor, păgânilor (exceptând romanii) şi criminalilor de rând. Era o moarte asupra căreia în legea lui Moise se rostise un blestem (Deuteronom 21,23; Galateni 3,13) şi chiar şi neamurile o considerau cea mai josnică şi cea mai crudă dintre toate pedepsele. Mesajul despre Hristos răstignit era o piatră de poticnire pentru iudei şi o nebunie pentru greci (1 Corinteni 1,23).
Poate că Pavel se gândea la contrastul dintre propria sa poziţie şi cea a lui Isus. Apostolul era închis, dar legea nu permitea ca el să sufere ruşinea de a muri pe cruce, deoarece un cetăţean roman nu putea fi torturat (vezi Cicero, Against Verres, i. 5. 13), şi nici filipenii, ca cetăţeni ai unei colonii romane, nu puteau fi. Crucea, elementul cel mai de jos al umilirii lui Hristos, avea să producă un efect profund asupra cititorilor acestei epistole şi să-i impresioneze prin forţa exemplului pe care îl lăsase Mântuitorul. Pavel ştia bine că dacă cei cărora le scria înţelegeau sensul sacrificiului uimitor făcut pentru ei, în viaţa lor n-ar fi fost loc pentru egoism (compară cu AA 332, 333).