2:3 Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.
Ceartă. [,,Zavistii” traducerea Niţulescu]. Gr. eritheia, ,,egoism”, ,,ambiţie egoistă”, ,,spirit partizan”, ,,spirit de dezbinare”.
Slavă deşartă. Gr. kenodoxia, ,,mândrie zadarnică”, ,,părere prea bună despre sine”, ,,îngâmfare”, de la kenos, ,,gol” şi doxa, ,,părere”. Nici un lucru bun şi durabil nu poate fi realizat într-un spirit asemănător celui descris de Pavel aici. Nu trebuie să avem planuri sau ţinte motivate de ambiţie egoistă sau de dorinţa de a-i întrece pe alţii. Dacă izvorăşte dintr-un asemenea motiv, nici un lucru, chiar bun în sine, nu poate fi plăcut lui Dumnezeu.
Smerenie. [,,Părere umilă”, KJV]. Gr. tapeinophrosune, ,,umilinţă”, ,,modestie” de la tapeinos, ,,umil”, ,,smerit” şi phroneo, ,,a gândi”, deci a avea o părere modestă despre sine. Tapeinophrosune este folosit într-un sens peiorativ de scriitorii seculari, iar în Coloseni 2,18.23 Pavel îl foloseşte în sensul de umilinţă rău direcţionată. Dar în Faptele Apostolilor 20,19; Efeseni 4,2; Coloseni 3,12 cuvântul are un înţeles specific creştin, de ,,smerenie a minţii”. Creştinismul a ridicat smerenia la o nouă poziţie, ca una din cele mai atrăgătoare trăsături de caracter. Cel care este cu adevărat umil nu-şi dă seama de umilinţa sa. El doar se autoevaluează corect faţă de Dumnezeu şi planul de mântuire.
Să privească. [,,Să preţuiască”, KJV]. Gr. hegeomai, ,,a considera”, ,,a aprecia”, implicând cântărirea faptelor. Pe altul. Mai de grabă ,,pe alţii”.
Mai presus. [,,Mai bun”, KJV; ,,Mai de cinste”, traducerea G. Galaction]. Literal, ,,fiind mai presus”, ,,excelând”. Vezi comentariul de la Romani 12,10. Umilinţa îşi îndreaptă privirea către calităţile celuilalt şi-l judecă din această perspectivă. Omul cu adevărat umil îşi recunoaşte propriile defecte şi îşi dă seama că pe ale celorlalţi nu are cum să le vadă tot atât de clar. E natural pentru cei care au o imagine corectă a propriilor defecte să spere că ceilalţi nu sunt în aceeaşi situaţie şi că au inimi mai curate decât ale lor. Asta îi face să considere că alţii merită mai mult respect decât ei înşişi. Un om cu adevărat evlavios va fi întotdeauna smerit şi va dori ca ceilalţi să fie preferaţi în slujbă şi în onoare. Asta nu-l va face orb faţă de defectele altora, când acestea ies la iveală, dar va fi modest şi umil. Acest standard creştin mustră dorinţa puternică pentru poziţii înalte şi îl ajută pe om să fie mulţumit oriunde providenţa lui Dumnezeu îl aşează (vezi comentariul de la Filipeni 4,11.12).