1:20 Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.
Mă aştept. Gr. apokaradokia (vezi comentariul de la Romani 8,19). Marea dorinţă a lui Pavel era ca nici o întâmplare să nu-l împiedice să-L proslăvească pe Hristos. Nădăjduiesc cu tărie. Aceasta era o atitudine lăuntrică, completând aşteptarea lui Pavel, care poate fi considerată mai mult ca o manifestare externă.
Nu voi fi dat de ruşine. Şi anume prin greşeli în propria viaţă sau prin lepădarea sa de Hristos (compară cu Luca 9,26). El nu anticipează un asemenea dezastru, ci mai degrabă, având încredere că va reuşi, îşi exprimă dorinţa ca această situaţie neplăcută să nu aibă loc.
Ca totdeauna. Conştiinţa lui Pavel era curată. El putea privi înapoi la viaţa sa de mărturie neînfricată şi înainte la menţinerea aceluiaşi lucru în viitor.
Îndrăzneală. Gr. parresia, ,,îndrăzneală în vorbire”, ,,curaj”, ,,încredere”, ,,lipsă de teamă”. Închisoarea nu era o piedică pentru zelul apostolului. El plănuia să continue să-L reprezinte cu îndrăzneală pe Hristos. N-a ezitat niciodată să-şi proclame solia (compară cu Faptele Apostolilor 4,20) şi nu dorea ca acum teama sau descurajarea să-i împiedice mărturia.
Proslăvit. [,,Preamărit”, KJV]. A proslăvi, a preamări, înseamnă a înălţa în rang sau a aduce slavă măririi deja existente. Creştinul nu-L poate înălţa pe Hristos în rang, deoarece El are deja toată mărirea, dar poate Îl poate înălţa pe Domnul în ochii altora (vezi comentariul de la Luca 1,46).
În trupul meu. Forma obişnuită ar fi ,,în mine”, dar întrucât Pavel era în primejdia de a muri, el consideră că trupul său este instrumentul prin care Hristos va fi glorificat. Fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Dacă avea să trăiască, Hristos urma să fie proslăvit prin mărturia şi prin activitatea lui. Dacă avea să moară, atunci proslăvirea urma să vină
prin dispoziţia sa de a muri pentru Domnul. În viaţă creştinii Îl proslăvesc pe Hristos prin convertirea, sfinţirea şi prin devotamentul lor în lucrarea Lui, prin dispoziţia de a suporta încercările şi prin rezultatele de durată ale slujirii lor. În moarte adevăratul copilul lui Dumnezeu Îl proslăveşte pe Fiul prin depăşirea spaimei cu care întâmpină moartea cei mai mulţi oameni, prin încrederea că Domnul va avea grijă de viitorul lui şi prin mărturia pe care viaţa sa evlavioasă şi moartea sa neînfricată o vor exercită asupra celorlalţi.