3:6 şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.
Botezaţi. Gr. baptizo, ,,a înmuia”, ,,afunda”. Baptizo era folosit cu privire la afundarea unei stofe în vopsea şi cu privire la afundarea unui vas pentru a-l umple cu apă. Era de asemenea folosit metaforic cu privire la răni însângerate primite într-o luptă, ca în Eschil cu privire la vopsirea (literal ,,botezarea”) unui om cu vopsea roşie la Sardes. Baptizo a fost de asemenea folosit cu privire la un om care se îneca, pentru a zice aşa, în datorii.
Înţelesul cuvântului însuşi, împreună cu detaliile specifice ale naraţiunii din Evanghelii, lămureşte că botezul lui Ioan era administrat prin scufundare. Ioan evanghelistul scoate în evidenţă că Ioan Botezătorul ,,boteza în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau ape multe” (Ioan 3,23). În plus, toţi cei patru scriitori de Evanghelie notează că cea mai mare parte, dacă nu toată lucrarea lui Ioan a fost făcută în vecinătatea imediată a râului Iordan (Matei 3,6; Marcu 1,5, 9; Luca 3,3; Ioan 1,28). Dacă Ioan nu ar fi botezat prin scufundare el ar fi găsit apă îndestulătoare aproape oriunde în Palestina.
Acelaşi lucru reiese că era adevărat şi despre botezul creştin, deoarece în descrierea botezului eunucului se observă că atât cel care boteza, cât şi cel botezat ,,s-au pogorât în apă” şi ,,au ieşit afară din apă” (Fapte 8,38,39). Dacă turnarea sau stropirea ar fi fost admisă, eunucul, în loc de a aştepta până ce ,,au dat peste apă” înainte de a cere botezul (v. 36), ar fi putut oferi apă lui Filip din plosca lui.
În plus, numai scufundarea reflectă exact simbolismul ritualului botezului. Potrivit celor din Romani. 6,3-11, Pavel învaţă că botezul creştin reprezintă moartea. A fi ,,botezat”, spune Pavel, înseamnă a fi ,,botezat în moartea lui (Hristos)” (v. 3), a fi ,,îngropaţi împreună cu El în moarte” (v. 4), a fi ,,făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (v. 5), a fi ,,răstignit împreună cu El”
(v. 6). Pavel trage apoi concluzia ,,tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat” (v. 11). Evident, turnarea şi stropirea nu sunt simboluri ale morţii şi înmormântării. Pavel face de două ori clar înţelesul lui arătând faptul important că ieşirea din botez simbolizează faptul de a fi ,,înviat din morţi” (v. 4). Este evident că scriitorii NT cunoşteau numai botezul prin scufundare.
Că Ioan Botezătorul nu era probabil cel dintâi care a introdus practica botezului este evident din surse antice. Iudeii au urmat de timpuriu practica botezului prozeliţilor la iudaism. Nu este sigur când a fost adoptată practica aceasta, dar amănunte incidentale cu privire la procedură erau un punct de dispute între şcoala lui Şamai şi şcoala lui Hilel în sec. I d.Hr.. Întrucât la data aceea practica era aparent deja bine stabilită, este foarte probabil că botezarea prozeliţilor datează din timpuri pre-creştine. Vezi Mişna, Pesahim 8.8, ed. Soncino a Talmudului, p. 490, 491; Talmud, Pesahim 92 a, ed. Soncino p. 491, 492; vezi şi Tosephta, Pesahim 7, 13 şi Talmudul din Ierusalim, Pesahim 8. 36 b. 31, ambele citate în Strack şi Billerbeck, Komentar zum Neuen Testament, vol. 1,
p. 103.
De asemenea, este bine stabilit că modul de botezare al prozeliţilor era imersiunea. Reglementările cereau ca întregul corp să fie acoperit de apă (vezi Talmud Erubin 4b, ed. Soncino,
p. 20; Yebamoth 47a, 47b, ed. Soncino, p. 311, 312). Descoperiri recente făcute la Qumran şi la Cairo (vezi p. 53, 54, 90-92) dau la iveală faptul că secta iudaică cunoscută sub numele de Esenieni se boteza zilnic prin scufundare, spălându-şi simbolic păcatele. Qumran este cam la 15 mile de locul unde boteza Ioan.
Reiese că iudeii care veneau cu grămada la Ioan în pustie înţelegeau sensul spiritual al acestui ritual şi-l considerau ca pe o procedură corespunzătoare. Chiar şi reprezentanţii Sinedriului trimişi să-l interogheze pe Ioan nu au combătut ritualul în sine, ci numai autoritatea lui Ioan de a-l săvârşi (vezi Ioan 1,19-28). Că ritualul botezului creştin este doar un simbol şi nu conferă har divin este evident în tot NT. Afară de cazul că un om crede în Isus Hristos (Fapte 8,37; cf. Romani 10,9) şi se pocăieşte de păcat (Fapte 2,38; cf. cap. 19,18), botezul nu poate fi de nici o valoare pentru el. Cu alte cuvinte nu există putere mântuitoare în ritualul însuşi, dacă nu există credinţă în inima celui asupra căruia se săvârşeşte ritualul. Din consideraţiile acestea şi altele este clar că botezul copiilor este un procedeu fără rost în ce priveşte mântuirea copilului. Botezul poate ajunge să fie plin de înţeles numai când copilul este destul de mare pentru a înţelege mântuirea, credinţa şi pocăinţa.
Deşi iudeii recunoşteau valabilitatea botezului pentru prozeliţi, ritualul era numai pentru prozeliţii dintre Neamuri la iudaism. Faptul că Ioan îl cerea de la iudeii înşişi – chiar şi de la conducătorii lor religioşi – era aspectul impresionant al botezului său. În plus, el considera botezul său ca fiind numai pregătitor pentru botezul care urma să fie administrat de Hristos (Matei 3.11). Afară de cazul că iudeii acceptau botezul lui Ioan şi botezul ulterior al Duhului Sfânt din partea lui Isus Hristos, ei nu erau mai buni decât păgânii. Descendenţa lor din Abraam nu urma să le fie de nici un folos (Matei 3,9; cf. Ioan 8,33.39.53; Romani. 11,21; Galateni 3,7. 29; Iacov 2,21; etc).
Mărturisind. Când noi mărturisim, Dumnezeu iartă (1 Ioan 1,9). Ioan Botezătorul simţea o ură intensă faţă de toate felurile de păcat şi vinovăţie. Dumnezeu nu trimite niciodată solii pentru a-l flata pe păcătos, lucru care ar fi fatal pentru viaţa veşnică. Unul din semnele unei adevărate reforme este sincera pocăinţă faţă de păcat şi o abatere de la el. La fel, este unul din semnele autenticităţii unei solii de la Dumnezeu faptul că comunicarea dă în vileag păcatul şi cheamă la pocăinţă şi mărturisire. Aşa a fost cu profeţii din vechime (vezi Isaia 1,1-20; 58,1. etc), aşa a fost în vremurile NT (Matei 3,7; 23,13-33; Apocalipsa 2,5; 3,15-18) şi aşa stau lucrurile şi astăzi (3 T 254). Botezul lui Ioan era un ,,botez al pocăinţei” (Marcu 1,4); aceasta era cea mai de seamă caracteristică a lui. Tocmai păcatele lui Israel stăteau la rădăcina tuturor nenorocirilor lor personale şi naţionale (Isaia 59,1,2; Ieremia 5,25; etc). Din aceste nenorociri ei au căutat în zadar eliberare. Ei tânjeau după eliberare de sub jugul roman şi se rugau pentru aceasta, dar cea mai mare parte dintre ei n-au izbutit să-şi dea seama că păcatul trebuia să fie dat afară din tabără înainte ca Dumnezeu să poată lucra pentru ei. Vezi vol. IV, p. 30-33.