3:17 Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.
Din ceruri s-a auzit un glas. În trei ocazii în cursul vieţii lui Hristos glasul Tatălui s-a auzit din cer mărturisind pentru Fiul Său – la botezul Lui, la schimbarea la faţă (Matei 17,5; 2 Petru 1,16-18) şi când a plecat din Templu pentru ultima oară (Ioan 12,28).
Acesta este Fiul Meu prea iubit. Sau: ,,Acesta este Fiul Meu preaiubitul.” Se poate cita o slabă dovadă (cf. p. 146) pentru exprimarea de ,,Tu eşti” în loc de ,,Acesta este” (cf. Marcu 1,11; Luca 3,22).
Afirmaţia aceasta combină cuvintele şi ideile din Psalmii 2,7 şi Isaia 42,1. Potrivit cu Matei, Tatăl, folosind se pare persoana a treia, S-a adresat lui Ioan şi la câţiva martori oculari (vezi la Matei 3,16) în timp ce potrivit cu Marcu şi Luca, Tatăl S-a adresat direct lui Isus (Marcu 1,11; Luca 3,22). Unii au văzut în diferenţa aceasta o nepotrivire în raportul Evangheliei. Asupra acesteia şi a altor nepotriviri aparente vezi note adiţionale de la sfârşitul capitolului, nota 2.
În care Îmi găsesc plăcerea. [,,Întru care bine am voit”, G. Gal.]. Comparaţi cuvintele de la Isaia 42,1.
NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 3
NOTA 1
Conform celor spuse de Matei 3,4 şi Marcu 1,6 dieta lui Ioan Botezătorul consta din ,,lăcuste (gr. akrides, pluralul de la akris) şi miere sălbatică”. Nu ştim dacă scriitori Evangheliei înţelegeau că Ioan nu mânca nimic altceva sau numai că acestea constituiau articolele lui principale de dietă. De asemenea, este posibil ca ,,lăcustele şi mierea sălbatică” să fi fost considerate ca fiind dieta distinctivă a unui profet, tot aşa cum ,,haina de păr de cămilă şi un brâu de curea” îl distingeau ca succesor al vechilor profeţi (vezi DA 102). S-ar putea ca Ioan să se fi hrănit cu ,,lăcuste şi miere sălbatică” numai atunci când alte alimente nu erau la îndemână. Iarăşi, ,,lăcustele şi mierea sălbatică” s-ar putea doar să reprezinte diferitele articole de hrană ce se găseau în pustie şi exprimă în felul acesta un fel oriental plastic de a scoate în evidenţă viaţa lui singuratică şi abstinentă, departe de locurile de întâlnire ale oamenilor.
Din pricină că cuvântul din limba engleză ,,lăcustă” însuşi denotă atât a) o insectă, cât şi b) un anumit fel de pomi, în chip natural se naşte întrebarea cu privire la ce constituia dieta lui Ioan împreună cu mierea.
În altă parte din Scriptură, precum şi în literatura greacă contemporană, relativ la chestiunea aceasta, cuvântul akris se referă totdeauna la o insectă, lăcusta. Faptul acesta de netăgăduit a determinat pe cei mai mulţi comentatori să tragă azi concluzia că în relatarea cu privire la Ioan Botezătorul este vorba de insecta aceasta. Este, de asemenea, o realitate că lăcusta a făcut parte din dieta popoarelor din Orientul Mijlociu din antichitate. Potrivit cu legea lui Moise, anumite feluri de lăcuste constituie o hrană curată (Levitic 11,22) şi deci ar fi putut fi permise în dieta unui iudeu. Faptele acestea au determinat pe comentatorii din vremea noastră ca în mod aproape uniform să tragă concluzia că akris din Matei şi Marcu ar trebui să fie înţeles că desemnează insecta cu numele ,,lăcustă” şi nu o specie de pom.
Totuşi, din vremuri creştine foarte timpurii a ajuns până la noi o tradiţie răspândită, accentuată şi stăruitoare, în sensul că, în Matei şi Luca, cuvântul akris denotă altceva decât o insectă. Au fost sugerate păsărele, crabi, languste, pere şi alte fructe sălbatice, turte de pâine, roşcove, etc. Diatesaronul lui Tatian (vezi p. 122) zice ,,lapte” în loc de ,,lăcuste”. Mare parte din acestea sunt evident numai presupuneri, dar pentru una – roşcovă – pare să fie o bază de dovadă lingvistică şi antropologică.
Roşcovul (Ceratonia siliqua) este cultivat extensiv în ţările din jurul Mării Mediteraneene şi este obişnuit în Palestina, de la Hebron spre nord. Fructul, care se coace primăvara târziu, este în formă de teci late ca de fasole şi atinge lungimea de şase până la zece degete. Roşcovele pot fi consumate crude, gătite sau măcinate ca făină şi apoi făcute pâine. Ele pot fi uscate şi păstrate fără termen. Deşi nu deosebit de gustoasă, roşcova are o valoare nutritivă substanţială şi de multă vreme a fost un articol de hrană de bază pentru clasele mai sărace din Orientul Apropiat. Tosephta (Ma’aseroth 2.19 [84]) înscrie roşcovele în lista unor feluri de mâncare şi Mişna (Ma’aseroth 1.3, ed. Soncino a Talmudului, p. 256) specifică faptul că, fiind un aliment, ele trebuie să fie zeciuite. Fiul rătăcitor hrănea porcii cu roşcove (vezi la Luca 15,16). Întâmplător, în limba engleză, roşcovele sunt cunoscute sub numele de ,,locusts”, iar fructele acestea sunt numite popular ,,St.- John’s – bread” (Pâinea Sf. Ioan). Se spune că negustorii de cereale englezi procură roşcove ca hrană pentru vite sub numele de ,,locusts”.
Dovezile tinzând să favorizeze fructul roşcovului ca ,,lăcustele” pe care le consuma Botezătorul sunt după cum urmează:
1. Dovezile existente arată că insecta lăcustă este o sursă foarte săracă de hrană şi că ea singură nu ar fi în stare să întreţină viaţa omenească. Conform lucrării lui Hasting Encyclopaedia of Religion and Ethics (art. ,,Locust”), ,,valoarea nutritivă a insectei lăcustă este extrem de mică şi este neîndestulătoare, (chiar) cu mierea, să întreţină viaţa”. Faptul că ,,lăcustele” pe care le consuma Ioan par să fi constituit un element major al dietei sale este împotriva insectei lăcustă şi tinde să favorizeze fructul roşcovului.