1:23 Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel, care, tălmăcit, înseamnă: Dumnezeu este cu noi.
Fecioara. [,,O fecioară”, KJV]. Literal ,,fecioara”. Direct şi indirect Matei şi Luca procură dovezi pentru a confirma adevărul naşterii din fecioară: 1) Amândoi afirmă că Isus a fost născut din Duhul Sfânt (Matei 1,18.20; Luca 1,35). 2) Ei declară că Maria urma să ,,nască un Fiu” care nu avea să fie fiul lui Iosif (vezi la Matei 1,21), ci Fiul lui Dumnezeu (Luca 1,35). 3) Maria a rămas fecioară ,,până ce ea a născut un fiu”, Isus (Matei 1,25). 4) Maria a afirmat virginitatea sa îngerului (Luca 1,34). În felul acesta naşterea din fecioară a lui Isus este pe deplin atestată şi anume chiar şi separat de cuvântul ,,fecioară” însuşi şi ar sta chiar şi dacă Matei nu ar fi folosit cuvântul în cadrul acesta.
Matei şi Luca, scriind aşa cum au făcut sub îndrumarea divină, nu ar fi relatat istorisirea naşterii din fecioară dacă nu ar fi fost adevărată. Ei cunoşteau bine cum Îl luaseră în râs conducătorii iudei pe Isus din cauza împrejurărilor misterioase care învăluiau naşterea Lui şi că ei dădeau criticilor ocazie în plus pentru luare în râs prin repetarea istorisirii (vezi DA 715).
Nu poate fi nici o îndoială că Matei foloseşte aici ,,fecioară” în sensul strict al cuvântului, cu referire la Maria ca o tânără femeie necăsătorită, castă. Pentru o considerare a obiecţiei că profeţia lui Isaia, ,,fecioara va rămâne însărcinată”, se aplică numai la o situaţie locală din vremea sa, vezi la Isaia 7,14. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, Matei aplică prezicerea lui Isaia la Hristos şi făcând aşa foloseşte cuvântul parthenos, care înseamnă strict ,,fecioara” şi nimic altceva. Pentru o tratare a completă a problemei din Isaia 7,14 vezi Probleme de traducere a Bibliei, p. 151-169.
Respingând toate minunile, criticii moderni ai Bibliei refuză în general ideea naşterii din fecioară ca nevrednică de o minte luminată. Ei îndreaptă atenţia la faptul că din toţi scriitorii NT numai Matei şi Luca o menţionează. Ei subliniază faptul că nici Marcu, care se presupune că este cea mai timpurie dintre Evanghelii, nici Ioan, scrisă pentru a confirma divinitatea lui Isus, nici Pavel, marele teolog al NT, nici măcar nu fac aluzie la ea. Criticii trag concluzia că Marcu nu avea nici o cunoştinţă despre virginitatea Mariei, iar că Ioan şi Pavel considerau ideea prea fantezistă pentru a fi demnă de menţionat.
Acestea toate sunt argumente aduse de tăcere şi astfel de argumente nu dovedesc nimic. Matei şi Luca se referă la virginitatea Mariei ca un detaliu al naraţiunii naşterii şi întrucât Marcu şi Ioan nu relatează deloc naraţiunea naşterii, nu au motiv comparabil pentru a se referi la acest detaliu aparte al ei. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la Pavel, care subliniază întruparea, unirea naturii divine cu cea umană, ca marele fapt central implicat în naşterea lui Isus. Ca mijloc prin care s-a săvârşit întruparea, naşterea din fecioară este, într-un sens, incidentală faţă de adevărul mai mare. Concepţia paulină a dumnezeirii lui Isus Hristos este cu totul consistentă cu naşterea din fecioară (vezi Filipeni 2,6-8; Coloseni 1,16; Evrei 1,1-9; etc.). Cu excepţia întrupării, crucificării şi învierii, Pavel tace aproape cu totul cu privire la amănunte ale naraţiunii vieţii Domnului şi se ocupă de aceste trei evenimente doar ca fapte istorice.
Criticii atrag atenţia la faptul că păgânii atribuiau mărimea unor bărbaţi ca Alexandru, Pitagora, Platon şi August Cezar, descinderii lor din zei şi unei presupuse naşteri din fecioară. Dar acesta nu este un argument mai valabil decât acela de a spune că existenţa unor monede false şi a unor contrafaceri a marilor capodopere de artă dovedeşte că nu există unele autentice.
Dacă afirmaţiile lui Matei şi ale lui Luca cu privire la naşterea din fecioară trebuie să fie înlăturate ca de necrezut din cauză că adevărul exprimat în felul acesta depăşeşte cunoştinţa şi experienţa omenească, multe alte pasaje din Evanghelii trebuie să fie înlăturate pe acelaşi temei. Dacă mintea omenească este făcută normă pentru determinarea credibilităţii Scripturii, Biblia încetează de a fi Cuvântul lui Dumnezeu pentru om şi devine doar un document uman.
Nu ar trebui să se uite că întregul plan al mântuirii este o minune, ,,o taină” (Romani 16,25; Efeseni. 1,9; 3,9; Coloseni 1,27; 2,2; Apocalipsa 10,7). În primul rând, faptul că Dumnezeu a putut să-i iubească pe păcătoşi este o taină (Ioan 3,16; Romani 5,8). Şi la fel este o taină că înţelepciunea infinită putea să creeze un plan prin care îndurarea se putea combina cu dreptatea (Psalmii 85,10) aşa încât să facă faţă dreptelor cerinţe ale Legii sfinte a lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să salveze pe păcătos de pedeapsa ei (Ioan 3,10; Romani. 6,23). Este o minune că omul, care în mod natural este în vrăjmăşie cu Dumnezeu (Romani. 8,7), poate ajunge să trăiască în pace cu El (Romani 5,1). Este o minune că Hristos poate elibera de sub robia păcatului un om pornit spre rău (Romani 7,24; 8,1.2) şi să-l facă în stare să trăiască în armonie cu caracterul divin (Romani 8,3.4). Este o minune că un om poate fi născut din nou (Ioan 3,3-9), că un om nedesăvârşit (Romani 3,23) poate fi transformat (Romani 12,2) prin harul lui Hristos într-un om desăvârşit (Matei 5,48) şi să devină un fiu al lui Dumnezeu (1 Ioan 3,1-3). Naşterea din fecioară, viaţa desăvârşită, moartea înlocuitoare, învierea plină de slavă ale lui Isus sunt toate taine pentru mintea omenească. Religia creştină nu face nici o apologie pentru marile taine ale planului mântuirii, deoarece iubirea răscumpărătoare este ea însăşi cea mai mare din toate tainele.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu este faptul suprem al tuturor timpurilor, piatra unghiulară a credinţei creştine. Dar fără naşterea din fecioară n-ar fi putut să fie o adevărată întrupare şi fără întrupare şi naşterea virgină, Biblia devine o simplă fabulă şi legendă, creştinismul o păcăleală pioasă şi mântuirea un miraj dezamăgitor. Vezi nota adiţională de la Ioan 1.
Însărcinată. Şi anume de la Duhul Sfânt, aşa cum mărturiseşte şi Luca (Luca 1,35). ,,La plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu a adus pe Fiul Său în lume, căruia I-a pregătit un trup (Evrei 10,5).
Emanuel. Transliterarea greacă a ebr. ‘Immanu ‘El, literal ,,Dumnezeu cu noi”. Fiul lui Dumnezeu a venit să locuiască nu numai în mijlocul nostru, ci să fie identificat cu familia omenească (Ioan 1,1-3.14; Romani 8,1-4; Filipeni. 2,6-8; Evrei 2,16, 17; DA 23). Vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Ioan 1,1-3.14. ,,Emanuel” nu era atât de mult un nume personal, cât un titlu descriptiv al misiunii Sale (cf. Isaia 9,6.7; 1 Corinteni 10,4).