1:1 Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.
Cartea neamului. [,,Cartea generaţiei”, KJV]. (Strămoşii omeneşti ai Lui Isus, Matei 1,1-17 = Luca 3: 23 b-38. Comentariu principal: Matei şi Luca). Acesta este titlul din Matei pentru registrul familiei lui Isus care apare în versetele 1-17 şi a fost redat diferit ca ,,genealogia”, ,,cartea genealogiei”, ,,cartea naşterii”, ,,strămoşii”, sau ,,catalogul naşterii”. Cuvintele de deschidere ale capitolului 2,1 preferă punctul de vedere că Matei poate de asemenea să fi intenţionat ca titlul acesta să cuprindă naraţiunea sa cu privire la circumstanţele care duc la naşterea lui Isus (cap. 1,18-25).
În alcătuirea unui raport al vieţii lui Isus intenţionat în primul rând pentru cititori de naştere iudaică (vezi p. 273), Matei începe în stilul iudaic tipic dând genealogia familiei lui Isus. Din cauză că venirea lui Mesia este o problemă a profeţiei, el arată că Isus din Nazaret este într-adevăr Cel despre care Moise şi profeţii dăduseră mărturie. Întrucât Mesia urma să fie sămânţa lui Avraam (Geneza 22,18; Galateni 3,16), părintele naţiunii iudaice şi al lui David, fondatorul familiei regale (Isaia 9,6,7; 11,1; Fapte 2,29.30), Matei prezintă dovezi că Isus are calitatea de descendent al acestor doi bărbaţi iluştri. Fără o astfel de dovadă, pretenţia Lui la calitatea de Mesia ar fi considerată nevalabilă şi alte dovezi ar fi putut fi respinse fără o altă cercetare a pretenţiei Sale (cf. Ezra 2,62; Neemia 7,64).
La data când scria Matei, probabil era posibil să se verifice genealogia lui Isus dată de el comparând-o cu rapoarte publice la care se putea ajunge. Mare parte din ea (v. 2-12) putea fi confruntată cu liste din VT (1 Cronici 1,34; 2,1-15; 3,5, 10-19). Faptul că, în măsura în care noi cunoaştem, nici unul din contemporanii lui Matei, nici chiar vrăşmaşii declaraţi ai credinţei creştine, nu au combătut vreodată valabilitatea acestei genealogii de familie, este o mărturie excelentă în favoarea autenticitaţii listei genealogice.
Isus. Gr. Iesous, echivalent cu Evrei Yehoshua, ,,Iosua” (vezi Fapte 7,45 şi Evrei 4,8, unde Luca şi Pavel se referă la Iosua ca ,,Isus” [KJV]). Numele a fost în general luat ca însemnând ,,Iehova este mântuire” (vezi Matei 1,21). Unii învăţaţi sugerează ,,Iehova este generozitate”. Numele originar al lui Iosua (vezi vol. II, p. 169) Osea, a fost schimbat în Iosua (vezi la Numeri 13,16). Iosua este o prescurtare a lui Iehoşua. Când aramaica a înlocuit ebraica drept limbă obişnuită a iudeilor după captivitatea babiloniană, numele a devenit Yeshua, formă transliterată în greacă Iesous. Yeshua era un nume obişnuit dat băieţilor iudei în vremurile NT (vezi Fapte 13,6; Coloseni 4,11), în armonie cu obiceiul ebraic de a alege nume care aveau însemnătate religioasă (vezi şi la Matei 1,21).
Astăzi, numele sunt numai cu puţin mai mult decât etichete de identificare. Dar în vremurile biblice un nume era ales cu cea mai mare grijă deoarece semnifica credinţa şi nădejdea părinţilor (vezi PK 481), împrejurările naşterii copilului, propriile lui caracteristici personale, sau era în legătură cu misiunea vieţii lui – mai ales când numele era rânduit de cer.
Numele Isus este plin de amintiri istorice şi profetice. După cum Iosua a condus pe Israel la biruinţă în ţara pământească făgăduită, tot aşa Isus, Căpetenia mântuirii noastre, a venit pentru a ne deschide porţile Canaanului ceresc. Dar nu numai că Isus este Căpetenia mântuirii noastre (Evrei 2,10), El este şi ,,Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre” (Evrei 3,1). Marele preot de după reîntoarcerea din captivitatea babiloniană (vezi Ezra 2,2), a purtat numele de Iosua (Zaharia 3,8; 6,11-15). După cum Osea (numele este identic în ebraică cu Osea din Numeri 13,16) a iubit o soţie lipsită de merite, a căutat în zadar pentru un timp să-i câştige afecţiunile şi în cele din urmă a răscumpărat-o din târgul de robi (Osea 1,2; 3,1.2) tot aşa Isus a venit ca să elibereze neamul omenesc din robia păcatului (Luca 4,18; Ioan 8,36).
Hristos. Gr. Christos, o traducere a ebr. Mashiach (vezi la Psalmii 2,2), ,,Mesia” însemnând ,,Uns”, sau ,,Cel Uns”. Înainte de înviere şi de obicei în cele patru Evanghelii, Isus este în general numit ca Hristosul, făcând termenul un titlu şi nu un nume personal. După înviere articolul definit a fost în general părăsit din folosirea obişnuită şi ,,Hristos” a devenit atât un nume, cât şi un titlu.
În timpurile VT marele preot (Exod 30,30), regele (2 Samuel 5,3; cf. 1 Samuel 24,6) şi uneori profeţii (1 Regi 19,16), erau ,,unşi” cu prilejul consacrării în serviciu sfânt şi erau prin urmare mashiach, ,,unşi” (Levitic 4,3; 1 Samuel 24,6; 1 Cronici 16,21,22). În profeţia mesianică termenul a ajuns să fie aplicat la Mesia, care, ca Profet (Deuteronom 18,15), Preot (Zaharia 6,11-14) şi Împărat (Isaia 9,6,7) era Cel rânduit să fie Răscumpărătorul nostru (Isaia 61,1; Daniel 9,25.26). Ca Profet, El a venit să reprezinte pe Tatăl înaintea oamenilor, ca Preot S-a înălţat pentru a reprezenta pe oameni înaintea Tatălui şi ca Împărat El eliberează pe aceia care cred în El, nu numai de puterea păcatului în viaţa aceasta, dar şi din împărăţia păcatului – şi domneşte asupra lor în împărăţia slavei.
Christos vine de la chrio, un verb care înseamnă ,,a freca”, ,, a masa”, ,,a unge” În NT, despre Hristos se spune că a fost ,,uns” (Luca 4,18; Fapte 4,27; 10,38; Evrei 1,9).
Folosite împreună ca în Matei 1,18; 16,20; Marcu 1,1, etc., cele două nume ,,Isus” şi ,,Hristos” constituie o mărturisire a credinţei în unirea naturii divine şi naturii umane într-o singură Persoană, a credinţei că Isus din Nazaret, Fiul Mariei, Fiul Omului, este într-adevăr Hristosul, Mesia, Fiul lui Dumnezeu (vezi Fapte 2,38, etc.). Vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Matei 1,23; Ioan 1,1-3.14; Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9.
Fiul lui David. Aceasta era denumirea populară cu care conducătorii (Matei 22,42; Marcu 12,35; Luca 20,41) şi poporul de rând (Matei 9,27; 12,23; 15,22; 20,30.31; 21,9; Marcu 10,47.48; Luca 18,38.39; cf. Ioan 7,42) se refereau şi unii şi alţii la Mesia cel aşteptat. Folosirea lui ca titlu mesianic arată o înţelegere a profeţiilor care preziceau descendenţa davidică a lui Mesia. Pentru un popor obosit de jugul roman el implica şi restatornicirea regatului lor la independenţa şi prosperitatea domniei strălucite a lui David. David însuşi înţelesese că făgăduinţa unui fiu care să şadă pe tronul său (2 Samuel 7,12,13; Psalmii 132,11) urma să fie împlinită de acela care urma să răscumpere pe Israel (Fapte 2,29.30; vezi la Deuteronom 18,15). De repetate ori profeţii din vechime vorbeau astfel despre Mesia (Isaia 9,6.7; 11,1; Ieremia 23,5.6, etc). Scriitorii NT aplică de repetate ori titlul ,,sămânţa lui David” lui Hristos (Romani 1,3; 2 Timotei 2,8; etc.). Ca fiu al lui David, Isus a devenit atât moştenitorul tronului lui David, cât şi al făgăduinţelor mesianice date lui David.
Fiul lui Avraam. Printre eroii credinţei, Avraam s-a distins prin a fi chemat ,,prietenul” lui Dumnezeu (Iacov 2,23; cf. 2 Cronici 20,7; Isaia 41,8). Datorită credincioşiei sale (vezi Galateni 3,7.9) Avraam a fost ales să devină părintele poporului ales al lui Dumnezeu. Făgăduinţa că în sămânţa lui toate familiile pământului urmau să fie binecuvântate, potrivit lui Pavel, era o prezicere mesianică definită (Geneza 22,18; cf. Galateni 3,16). În armonie cu strădania sa de a-i convinge pe iudei cu privire la mesianitatea lui Isus, Matei urmăreşte genealogia lui Hristos corespunzător şi intenţionat în trecut până la Abraam, în timp ce Luca, scriind pentru creştinii dintre Neamuri, considera esenţial să urmărească raportul ancestral al lui Hristos în trecut până la părintele neamului nostru. A arăta că Isus descindea din Abraam, şi era astfel ales pentru a fi considerat ca moştenitor al făgăduinţelor făcute lui, era îndestulător pentru scopurile lui Matei. Vezi Ioan 8,35.39.
Pentru o discutare a diferenţelor dintre lista lui Matei şi aceea a lui Luca vezi la Luca 3,23.