3:14 A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine, şi să-i trimită să propovăduiască.
A rânduit. [,,A hirotonit”,KJV]. Gr. poieo, ,,a face”, adică ,,a rândui”. Deşi este adevărat că Isus a ,,hirotonit” faptic pe cei doisprezece cu ocazia aceasta (vezi DA 296), înţelesul acesta nu este implicit în cuvântul poieo.
Doisprezece. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru adăugarea din Luca 6,13 ,, pe care i-a numit apostoli”. Nu este dat un motiv specific pentru a explica de ce au fost aleşi doisprezece – nici mai mulţi nici mai puţini. Cineva se gândeşte imediat la cei doisprezece fii ai lui Iacov, fondatorii celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Cinci din bărbaţii invitaţi acum fuseseră ucenicii lui Isus chiar de la începutul lucrării Lui cu vreo doi ani mai înainte; aceştia erau Ioan, Andrei, Petru, Filip şi Natanael sau Bartolomeu (vezi Ioan 1,40-49). Primii trei din acest grup, împreună cu fratele lui Ioan, Iacov, acceptaseră chemarea la mare cu câteva luni mai înainte de data aceasta (vezi la Luca 5,11). Mai de curând, Matei fusese adăugat la grup.
Numirea şi hirotonirea celor doisprezece a fost un eveniment de însemnătate majoră în misiunea lui Isus. Ioan Botezătorul proclamase aşezarea iminentă a ,,împărăţiei cerurilor” (Matei 3,2) şi Isus repetase solia aceasta în timpul primei părţi a lucrării Sale (vezi Matei 4,17), îndeosebi în decursul primei călătorii galileene, de curând încheiată (MB 2,3). Împărăţia pe care Hristos venise să
o întemeieze la prima Lui venire era împărăţia harului divin (vezi la Matei 3,2; 5,2), al cărei Împărat era El. Supuşii Săi erau aceia care Îl primeau şi credeau în numele Lui (vezi Ioan 1,12). Inimile lor erau domeniul Lui (vezi la Luca 17,21).
Numirea celor doisprezece poate fi privită pe bună dreptate ca inaugurarea formală a împărăţiei harului pe care Hristos venise să o înfiinţeze. Predica de pe munte care a urmat imediat poate fi privită atât ca momentul inaugural al lui Hristos ca Împărat al împărăţiei harului, cât şi ca o constituţie a noii împărăţii. La scurt timp după ţinerea acestei predici Hristos, împreună cu cei doisprezece, a plecat în a doua călătorie galileană, în care, prin învăţătură şi exemplu a demonstrat natura împărăţiei şi valoarea ei pentru om.
Sunt date patru liste ale celor doisprezece, câte una de Matei (cap. 10,2-4) şi Marcu şi două de Luca, una în Evanghelie (cap. 6,14-14) şi una în Fapte (1,13). Acesta sunt date alăturat
CEI DOISPREZECE APOSTOLI
Metoda cea mai naturală de a-i grupa pe cei doisprezece este de a-i împărţi în grupe de câte doi. Când Isus i-a trimis în a treia călătorie galileană, i-a trimis doi câte doi (vezi Marcu 6,7), frate cu frate, prieten cu prieten (DA 350). Lista lui Matei este probabil întemeiată pe gruparea aceasta, deoarece după numirea celor două perechi de fraţi, Petru şi Andrei, şi Iacov şi Ioan, el înscrie restul celor doisprezece în grupe de câte doi, fiecare din cei doi fiind legaţi prin cuvântul ,,şi”, în felul acesta Filip este legat cu Bartolomeu (vezi Ioan 1,45), Toma cu Matei, Iacov (fiul lui Alfeu) cu Tadeu şi Simon (Cananitul) cu Iuda Iscarioteanul. În plus lista lui Matei este dată în legătură cu trimiterea celor doisprezece.
O altă grupare naturală apare când fiecare din cele patru liste este împărţită în trei grupe de câte patru fiecare. Deşi ordinea celor doisprezece variază uşor de la listă la listă, totuşi cei patru membri ai fiecărei grupe de felul acesta sunt constanţi în cele patru liste (cu excepţia grupei a patru din Fapte 1,13, unde Iuda Iscarioteanul lipseşte).
Din punct de vedere omenesc cei doisprezece bărbaţi numiţi şi hirotoniţi cu ocazia aceasta erau săraci şi necultivaţi, o grupă de galileeni provinciali simpli. Dispreţul cu care conducătorii iudei priveau la urmaşii lui Isus în general, L-a determinat, probabil câteva săptămâni după aceasta, să spună parabola cu aluatul (vezi Matei 13,33; COL 95). Aluatul harului transformator al lui Dumnezeu îşi începuse deja lucrarea în inima celor doisprezece oameni nepromiţători, obişnuiţi şi când aceştia au ieşit din perioada uceniciei lor nu mai erau neciopliţi, necultivaţi sau neînvăţaţi (vezi Luca 5,11). Trei din ei au devenit scriitori capabili. Ioan era un cercetător profund. Pe cât se ştie, nici unul dintre cei doisprezece nu absolvise vreo şcoală rabinică, şi pe cât se pare nici unul nu era membru al aristocraţiei iudaice. Dar ca rezultat ei au fost lipsiţi de prejudecăţile înveterate care aproape întotdeauna îi făceau pe cărturari şi pe Farisei să nu vadă cerinţele lui Isus.
Să-i aibă cu Sine. [,,Să fie cu El”, KJV]. Adică, să fie ucenicii Săi sau învăţăcei în şcoala Lui şi să-L ajute în lucrarea Lui. Reiese din v. 13 că erau alţi ,,ucenici” pe care, cel puţin cu ocazia aceasta, nu i-a numit şi nu i-a hirotonit ca ,,apostoli” (vezi la vers 13). Ca ,,ucenici” oamenii veneau la Hristos ca să înveţe de la El; El i-a trimis ca ,,apostoli” să înveţe pe alţii. Cuvântul ,,apostol” este derivat din gr. apostolos, care vine de la două cuvinte apo ,,de la” şi stello ,,a trimite”. Un ,,apostol” este deci, literal, ,,un trimis” (vezi la Matei 10,2). De semnarea ,,apostoli” i-a distins de aici înainte pe cei doisprezece ,,ucenici” în general, nu că cei doisprezece au încetat de a fi ucenici, dar ei au devenit, de asemenea, apostoli.
Într-un sens oarecum mai larg, Pavel se referea adesea la sine ca ,,apostol” (1 Corinteni 4,9; Galateni 1,1; etc.; cf. Evrei 3,1). Se pare că Pavel îşi întemeia pretenţia lui la apostolie, însă, pe faptul că Hristos i se arătase (vezi la 1 Corinteni 15,8) şi îl instruise (vezi Galateni 1,11.12). Cu toate acestea el vorbea despre sine atât ca ,,cel mai mic dintre apostoli” (1 Corinteni 15,9) şi iarăşi ca nefiind ,,cu nimic mai prejos decât apostolii aceştia nespuşi de aleşi” (2 Corinteni 11,5). În altă parte el împacă aceste două idei aparent exclusive (vezi 2 Corinteni 12,11). Într-un sens şi mai larg, bărbaţi ca Barnaba, Timotei şi Sila erau şi ei numiţi apostoli (vezi Fapte 14,14; 1 Tesaloniceni 1,1; 2,6). Este posibil că termenul era aplicat şi la orice delegat sau sol trimis de o biserică creştină ca reprezentant al ei (2 Corinteni 8,23; Filipeni 2,25).
Să propovăduiască. Aici şi în versetul 15 cele două aspecte majore ale lucrării personale ale lui Hristos sunt date şi ca obiective ale lucrării celor doisprezece: predicarea, pentru vindecarea sufletului; şi vindecare, pentru tămăduirea trupului. Isus Însuşi devota mai mult timp lucrării în folosul nevoilor fizice ale omenirii decât predicării şi cei doisprezece fără îndoială au urmat pilda Lui.