3:13 În urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, şi ei au venit la El.
Pe munte. [,,Pe un munte”, KJV]. [Numirea celor doisprezece, Marcu 3,13-19 = Luca 6,12-
16. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 218; diagrama p. 231.] Evident că în regiunea muntoasă la apus de Lacul Galileii (vezi la cap. 1,45). Lăsând pe ucenicii Săi să petreacă noaptea la picioarele muntelui (vezi DA 292), Isus Însuşi a petrecut toată noaptea în rugăciune în vreun loc retras, mai sus de ei (Luca 6,12). Acum era probabil târziu în vara anului 29 d.Hr. (vezi la Matei 5,1).
Adesea Isus devota o noapte întreagă rugăciunii (vezi DA 419). De obicei, asemenea cazuri menţionate de diferiţi scriitori ai Evangheliei precedau puncte de hotărâre sau de criză în viaţa sau lucrarea Mântuitorului (vezi la cap. 1,35). El Şi-a luat timp pentru meditaţie şi rugăciune la începutul lucrării Sale (vezi la Matei 4,1). La fel, rugăciunea a marcat începutul lucrării Sale galileene şi a precedat prima Lui călătorie prin târgurile şi satele Galileii (vezi la Marcu 1,35). Noaptea petrecută acum în rugăciune a precedat alegerea celor doisprezece, Predica de pe munte şi începutul celei de-a doua călătorii în Galileea. Rugăciunea este din nou menţionată specific în legătură cu marea criză din Galileea (vezi Matei 14,22.23; cf. Ioan 5,15.66). Acelaşi lucru a fost şi cu prilejul schimbării la faţă când Isus le-a prezentat la trei din ucenicii Săi suferinţele şi moartea Sa (Luca 9,28-31). Întreaga noapte de după intrarea triumfală El a devotat-o rugăciunii (vezi DA 581). Rugăciunea cea mai lungă relatată a lui Isus a precedat intrarea Sa în Grădina Ghetsemani (vezi Ioan 17). Şi numai la câteva ore înainte de crucificare Isus a înălţat rugăciunea Sa cea mai plină de râvnă şi agonizantă în grădină (vezi Matei 26,36-44).
A chemat la El. Pare că era o grupă mai mare de urmaşi din care au fost aleşi cei doisprezece.
Nici unul din cei doisprezece nu a fost ales din cauza perfecţiunii fie de caracter fie de capacitate. Hristos a ales oameni care erau dispuşi şi capabili să înveţe, al căror caracter putea să fie transformat. Toţi aveau defecte de caracter când au fost chemaţi, dar acestea au fost înlăturate prin harul Său (cu excepţia cazului lui Iuda) şi în locul lor Isus a răsădit seminţele scumpe ale caracterului divin care au germinat, au crescut până la maturitate şi mai târziu au produs roada caracterului creştin (Galateni 5,22.23). Hristos îi ia pe oameni aşa cum sunt şi, dacă sunt dispuşi şi supuşi, El îi transformă în ceea ce vrea El ca ei să fie. El aşază bărbaţi şi femei în locuri de răspundere nu pentru că îi consideră pe deplin pregătiţi pentru cerinţele pe care aceste poziţii le au faţă de ei, ci pentru că, citindu-le inima, El descoperă capacităţi latente care, sub conducerea divină, pot fi încurajate şi dezvoltate spre slava Sa şi spre propăşirea împărăţiei Sale.
Pe cine a vrut. Chemarea n-a fost întemeiată atât de mult pe dorinţa lor, cât pe a Lui. Mai târziu El a amintit celor doisprezece: ,,Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15,16).
Ei au venit la El. Când El i-a invitat să vină la El, la întâia lucire a zorilor (vezi DA 292; MB 4), undeva pe creasta munţilor având vedere spre apele paşnice ale Galileii.