2:24 Fariseii I-au zis: Vezi, de ce fac ei ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului?
Fariseii i-au zis. Aceasta este a patra întâlnire relatată cu cărturarii şi Fariseii după începutul lucrării Lui în Galileea (vezi v. 6,16.18; vezi la Luca 6,6).
Nu este îngăduit. În orice altă zi a săptămânii în afară de Sabat acţiunea ucenicilor ar fi trecut nediscutată, deoarece legea VT prevedea în mod specific că o persoană flămândă putea să mănânce din fructele sau cerealele dintr-un ogor în timp ce trecea pe acolo (vezi la Deuteronom 23,24.25).
Aprobarea din partea lui Hristos aici a faptelor ucenicilor şi propriile Lui acte de vindecare în ziua de Sabat sunt adesea greşit înţelese de scriitorii moderni ca dovadă că El nici nu ţinea personal şi nici nu învăţa pe ucenicii Săi să ţină legile şi rânduielile VT cu privire la păzirea Sabatului. Unii, de asemenea, susţin că poziţia pe care Hristos a luat-o cu privire la aceste chestiuni trebuie să fie interpretată ca o lepădare din partea Lui a poruncii a patra. Realitatea este că Isus adera personal la cerinţele legii lui Moise şi ale Decalogului în fiecare aspect şi învăţa pe urmaşii Lui să facă acelaşi lucru. El a afirmat de repetate ori natura veşnic obligatorie a Legii morale (vezi la Matei 5,17.18; Ioan 15,10; etc.) şi recunoştea, de asemenea, valabilitatea legii rituale a lui Moise ca aplicabilă iudeilor la data aceea (vezi la Matei 23,3). Isus, natural, era iudeu.
Dar în cursul lucrării Lui pe pământ Hristos a fost în conflict cu conducătorii iudei cu privire la valabilitatea legilor făcute de oameni şi a tradiţiilor (vezi la Marcu 7,2.3.8). Faţă de acele cerinţe pe care aparent mulţi din contemporanii Săi ajunseseră să le privească mai esenţiale pentru evlavie decât legile lui Moise şi Decalogul, Hristos a luat o poziţie de opoziţie fără compromis (vezi la cap. 2,19). Examinarea cea mai superficială a multora din aceste cereri face evidentă absurditatea lor şi, cu toate acestea, Fariseii învăţau cu străşnicie că mântuirea urma să fie obţinută prin ţinerea riguroasă a tuturor acestor rânduieli. Viaţa unui iudeu evlavios tindea să devină un nesfârşit şi zadarnic efort de a evita întinarea ceremonială, la care se ajungea când cel mai mic amănunt al acestor cerinţe pur omeneşti ar fi putut să fie trecut cu vederea din neatenţie. Sistemul acesta de neprihănire prin fapte era în conflict de moarte cu neprihănirea prin credinţă.
Mişna înşiră 39 de tipuri de muncă principale sau majore interzise în ziua de Sabat (Shabbath 7.2, ed. Socino a Talmudului, p. 348,349). Primele unsprezece erau faze care duceau la producerea şi pregătirea pâinii: semănatul, seceratul, legatul snopilor, treieratul, culesul viei, frământatul şi coptul. Următoarele douăsprezece se aplică la faze asemănătoare în pregătirea îmbrăcămintei, de la tunderea oilor până la cusutul propriu-zis al hainelor. Acestea sunt urmate de şapte paşi ai pregătirii unei căprioare pentru a fi folosită ca hrană sau pentru piele. Restul lucrurilor trecute pe listă au de-a face cu scrisul, construitul de case, aprinderea şi stingerea focului şi transportarea de articole de la un loc la altul.
Aceste reglementări generale erau explicate mai departe în amănunt. Pe lângă aceste reglementări majore erau şi nenumărate prevederi cu privire la ţinerea Sabatului. Cea mai cunoscută este aşa numitul ,,drum de ziua Sabatului” de două mii de coţi – oarecum mai mic de 2/3 dintr-o milă (vezi p. 50). Era de asemenea considerată ca o călcare a Sabatului fapta de a privi întro oglindă fixată în perete ( Shabbath 149a, ed. Socino a Talmudului, p. 759) sau chiar aprinderea unei lumânări. Totuşi aceeaşi reglementare permitea ca un ou ouat în Sabat să fie vândut unei persoane dintre Neamuri şi cineva dintre Neamuri să fie angajat pe plată pentru a aprinde o lumânare sau focul. Era socotit ca neîngăduit să expectorezi pe pământ ca nu cumva un fir de iarbă să fie irigat. Nu era îngăduit să porţi o batistă în Sabat afară de cazul că un capăt al ei era cusut de propria haină a purtătorului – caz în care, din punct de vedere tehnic nu mai era o batistă, ci o parte din haină. La fel, reglementarea cu privire la distanţa pe care un om avea voie să o parcurgă în ziua de Sabat, ascunzând cantităţi de mâncare la intervale corespunzătoare pe drumul pe care urma să-l facă. Din punct de vedere tehnic, locul unde se găsea hrana putea fi considerat ca un alt ,,cămin” al proprietarului. De la fiecare ascunzătoare de hrană era atunci posibil să facă încă un drum de Sabat, până la următoarea ascunzătoare. Acestea erau doar câteva din ,,poverile grele şi cu anevoie de purtat (Matei 23,4) care fuseseră puse asupra iudeilor evlavioşi de pe vremea lui Hristos.
În felul acesta, strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila, Fariseii foloseau fără încetare litera unor legi născocite de om pentru a nimici spiritul Legii lui Dumnezeu. Sabatul, intenţionat la origine să dea omului un prilej să-L cunoască pe Făcătorul Său printr-o cercetare a lucrurilor pe care le făcuse El şi să cugete la iubirea şi bunătatea Lui, devenise în schimb o amintire a caracterului egoist şi arbitrar al Fariseului şi cărturarului. El reprezenta în mod greşit caracterul lui Dumnezeu, zugrăvindu-L ca un tiran.
Natura face cunoscută înţelepciunea, puterea şi iubirea lui Dumnezeu şi tocmai în direcţia acestor lucruri Sabatul era menit să îndrume atenţia omului, ca nu cumva omul să ajungă atât de absorbit de activităţile personale încât să uite de Acela care i-a dat fiinţa şi care în chip constant exercită putere divină pentru fericirea şi buna lui stare. Problema pe care unii din creştinii moderni o găsesc în determinarea a ceea ce poate şi ceea ce nu poate să fie corespunzător ca activitate de Sabat este uşor rezolvată odată ce scopul Sabatului este clar în minte. Orice ne atrage mai aproape de Dumnezeu, ne ajută să înţelegem mai bine voia Lui faţă de noi şi felul Său de purtare faţă de noi şi ne conduce să conlucrăm mai bine cu El în propria noastră viaţă şi să contribuim la fericirea şi binele altora – aceasta este adevărata ţinere a Sabatului (vezi la Isaia 58,13; Marcu 2,27.28).