1:44 şi i-a zis: Vezi să nu spui nimănui nimic; ci du-te de te arată preotului, şi adu pentru curăţirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.
Să nu spui nimic. Mai mulţi factori probabil au determinat pe Isus să interzică leprosului să spună ceva cu privire la ceea ce se petrecuse şi să-l trimită ,,numaidecât” (v. 43) să se prezinte preoţilor. În primul loc era necesară acţiune promptă pentru ca omul să poate ajunge la preoţi înainte ca ei să afle cine îl vindecase. Numai în felul acesta el putea să aştepte o decizie imparţială deoarece, dacă preoţii aflau că Isus era cel care vindecase omul, probabil ar fi refuzat să certifice curăţirea lui. Propriile lui interese făceau ca tăcerea şi acţiunea promptă să fie o necesitate.
De asemenea, dacă mulţi leproşi din regiune ar fi aflat de puterea lui Isus de a-i elibera de boală şi de incapacităţile necurăţiei rituale, fără îndoială s-ar fi dus cu grămada la El şi ar fi făcut mai dificilă lucrarea Lui pentru oameni în general. În plus, Isus cerea ca o condiţie prealabilă un simţământ sincer al nevoii din partea suferindului, o măsură de credinţă, pocăinţă faţă de păcate şi
o hotărâre de a-şi conforma viaţa faţă de voia lui Dumnezeu de atunci înainte (vezi Marcu 5,34; Ioan 4,49.50; cf. DA 264, 267, 268).
Un alt motiv important pentru care Isus a spus leprosului vindecat să nu spună nimic era că El căuta să evite pentru Sine crearea unei reputaţii de simplu făcător de minuni. Raportul Evangheliei evidenţiază faptul că El considera minunile ca fiind ceva secundar; primul şi cel mai mare obiectiv al Lui era mântuirea sufletelor oamenilor. Hristos învăţa mereu pe oameni să caute mai întâi împărăţia cerului, cu deplină încredere că Tatăl lor ceresc urma să le adauge acea binecuvântare materială de care ar fi avut nevoie (Matei 6,33).
Diferite cazuri în care Isus, pentru anumite motive sau pentru altele, a interzis publicitatea relatărilor minunilor pe care le săvârşea se pot găsi în Matei 9,30; 12,16; Marcu 5,43; 7,36; 8,26.
Te arată. Potrivit cu legea mozaică fiecare lepros curăţit trebuia să se arate preoţilor, care erau slujbaşii publici pentru sănătate. Era datoria lor să diagnosticheze lepra, să ordone separare, să determine dacă avusese loc curăţirea şi în cazul afirmativ, să emită un certificat în sensul acesta (vezi Levitic 14).
Primind un astfel de certificat de la preot, leprosul ar fi obţinut ceea ce era egal cu recunoaşterea oficială că avusese loc o minune reală (vezi DA 265). Omul însuşi ar fi fost o mărturie vie cu privire la ceea ce avusese loc. De fapt, mulţi preoţi erau convinşi prin dovada aceasta şi prin altele de divinitatea lui Hristos (vezi Fapte 6,7).
Instrucţiunea dată de Isus leprosului de a urma dispoziţiile legii demonstrează că El nu era contra legilor lui Moise. El Însuşi S-a născut ,,sub lege” (Galateni 4,4; vezi la Matei 23,2.3). Dar El a exprimat o viguroasă opoziţie faţă de tradiţiile pe care cărturarii le dezvoltaseră în jurul preceptelor mozaice prin care ei desfiinţau atât litera, cât şi spiritul a ceea ce Dumnezeu îi dăduse lui Moise (vezi Matei 15,3; Marcu 7,8.9; cf. DA 395-398). Prin trimiterea leprosului la preoţi, fără îndoială Hristos intenţiona să le demonstreze lor şi oamenilor propria Sa recunoaştere a legilor pe care El Însuşi le dăduse lui Moise cu multă vreme înainte. În felul acesta El nădăjduia să demonstreze falsitatea acuzaţiilor ridicate de preoţi, păzitorii oficiali ai legii. În felul acesta aceia care erau sinceri cu inima în mijlocul lor puteau să vadă că acuzaţia de neloialitate faţă de legea lui Moise era falsă şi ar fi putut să-L recunoască ca Mesia (vezi DA 265).
Adu pentru curăţirea ta. Vezi vol. I, p. 707, şi la Levitic 14.
Ca mărturie. Adică, o mărturie despre puterea divină manifestată de Isus, cu privire la interesul Său plin de simpatie faţă de nevoile omenirii, cu privire la respectul Său faţă de legile lui Moise şi pentru conducătorii iudei ca păzitori şi executori ai legii şi, mai presus de toate, cu privire la puterea Sa de a elibera pe oameni de păcat şi moarte.
Pentru ei. Nu este cu totul clar dacă aceasta este o referire la preoţii sau la popor ca un tot, incluzând pe preoţi. Dar urma ca lucrurile poruncite de Moise să le fie prezentate ,,ca mărturie”. Oamenii văzuseră dovezile demonstrate înaintea ochilor lor, preoţii nu. Dar conlucrarea leprosului vindecat cu legea rituală ar mărturisi despre lucrurile cu privire la care Hristos dorea ca ei să fie conştienţi. Natural, decizia preoţească ar fi constituit o mărturie legată permanent înaintea tuturor oamenilor odată ce ea ar fi fost trecută în relatările oficiale.