7:9 Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul, care mergea după El, şi a zis: Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.
S-a minunat. Gr. thaumazo, ,,a se minuna” sau ,,a se uimi”. Credinţa sutaşului că un cuvânt din partea lui Isus ar fi îndeajuns era extraordinară în ea însăşi. Faptul că sutaşul nu văzuse pe Isus niciodată şi nu vorbise cu El, făcea credinţa aceea cu atât mai remarcabilă, mai ales având în vedere întârzierea iudeilor şi chiar a ucenicilor Săi de a exercita credinţa (Matei 6,30; 8,26; 14,31; 16,8; vezi Marcu 4,40; Luca 8,25; 12,28; 17,6). Dar faptul că sutaşul era din punct de vedere oficial iudaic
-un păgân, făcea credinţa lui să pară mare, trecând aproape dincolo de credinţă. Un an mai târziu, Isus lăuda pe femeia siro-feniceană pentru marea ei credinţă (vezi Matei 15,28) şi ea la fel o păgână dintre Neamuri (cf. Luca 4,24-27).
Norodul care mergea după El. După toate probabilităţile, aceasta era mulţimea care, poate chiar în ziua aceea, asculta Predica de pe Munte (vezi la Matei 8,1; Luca 7,1). Dacă lucrurile stau aşa, minunea aceasta urma să tindă să confirme cuvintele pe care Isus le spusese şi să lase o impresie vie asupra minţii oamenilor.
Atâta credinţă. [,,O credinţă atât de mare”, KJV]. Vezi la v. 8. Credinţa cea mare a sutaşului este punctul culminant al naraţiunii. Lăudarea sutaşului de către Hristos poate fi luată ca implicând completa lui convertire, fie acum, fie mai târziu. Faptul că Hristos ,,nu găsise” credinţă de mărimea aceasta, lasă să se înţeleagă o lucrare anterioară cuprinzând o considerabilă perioadă de timp (vezi la v. 1).
Nici chiar în Israel. [ ,,Nu în Israel”, KJV]. Sau, ,,nici chiar în Israel”. Luca omite aici comentariul lui Hristos, relatat în Matei în cap. 8,11.12, cu privire la marea adunare a Neamurilor în Împărăţia cerurilor şi relatează o afirmaţie similară cu o altă ocazie (Luca 13,28.29). Mai târziu, Pavel a exprimat acelaşi adevăr într-un fel asemănător (vezi Romani 9,7.8; 11,15.17.25). E demn de observat că în cele două cazuri de vindecare făcute la cererea unor persoane dintre Neamuri – cea relatată aici şi aceea a fiicei femeii siro-feniciene (Matei 15,21-28) – vindecarea a avut loc nu numai ca răsplătire a unei ,,credinţe mari”, dar şi la distanţă. Reiese deci că nu era contact cu Neamurile. Poate că aceasta a fost o concesie faţă de prejudecăţile ucenicilor. Era esenţial, ca pregătire pentru lucrarea Evangheliei în lumea întreagă, ca Isus să demonstreze eligibilitatea Neamurilor spre a se împărtăşi din binefacerile împărăţiei pe care El venise să o întemeieze, dar nu era esenţial ca Domnul să Se abată din drumul Său fără ca aceasta să fie necesar şi să ofenseze sensibilitatea iudeilor în ce priveşte contactul social cu Neamurile. A face altfel de cum a făcut ar fi însemnat să trezească prejudecata iudaică şi să împiedice misiunea Lui. În lucrarea lui pentru suflete un deservent cultic, deşi personal lipsit de prejudecăţi, s-ar putea ca adesea să ţină seama de prejudecăţile altora.