7:19 Ioan a chemat pe doi dintre ucenicii săi, şi i-a trimis la Isus să-L întrebe: Tu eşti Acela care are să vină, sau să aşteptăm pe altul?
Doi dintre ucenicii săi. Literal, ,,doi anumiţi ucenici ai săi”. Întrebarea cu privire la mesianitatea lui Isus a pornit de la ucenicii lui Ioan, nu de la Ioan însuşi (DA 214, 215) şi Ioan era tulburat de faptul că aceşti oameni cultivau necredinţă cu privire la propria mărturie a lui Ioan că Isus era cu adevărat Cel Făgăduit (DA 216). Dacă propriii ucenicii lui Isus puneau la îndoială solia lui, cum se putea aştepta ca alţii să creadă? Erau unele lucruri pe care Ioan nu le înţelegea – ca de pildă adevărata natură a împărăţiei mesianice şi pentru ce Isus nu a făcut nimic pentru a efectua eliberarea lui din închisoare. Dar în ciuda îndoielilor care-l frământau, el nu a părăsit credinţa sa că Isus era cu adevărat Hristosul (vezi DA 216; cf. v. 24). Dezamăgirea şi neliniştea tulburau sufletul întemniţatului izolat, dar el se abţinea să discute aceste preocupări ale propriei sale minţi cu ucenicii Săi.
I-a trimis la Isus. În nădejdea că o întrevedere personală cu Isus le va întări credinţa, că ei vor aduce la întoarcere o solie care să întărească credinţa pentru aceilalţi ucenici ai săi şi că el va putea primi o solie personală pentru a clarifica propria sa gândire, Ioan a trimis pe cei doi la Isus. Dacă Ioan era în închisoare de la Macherus, pe partea răsăriteană a Mării Moarte (vezi la cap. 3,20), cei doi soli ar fi luat probabil drumul de pe valea Iordanului şi odată ajunşi în Galileea ar fi putut uşor cerceta şi afla unde se găsea Isus la data aceea. Ei trebuie să fi făcut pe jos 75 de mile în fiecare direcţie şi au întrebuinţat 3 zile în fiecare direcţie. Aceasta înseamnă că ei au fost pe drum cel puţin o săptămână întreagă sau chiar mai mult, socotind ziua pe care au petrecut-o cu Isus deoarece, fără îndoială, ei nu au călătorit în Sabat.
Tu eşti Acela? În textul grec cuvântul ,,tu” este emfatic.
Acela care are să vină. Gr. ho erchomenos, care era adesea folosit ca o expresie mesianică, poate întemeiată originar pe Psalmii 118,26 (vezi la Matei 3,11; 21,9; Marcu 11,9; Luca 19,38; vezi la Ioan 6,14; 11,27). Ho erchomenos este folosit şi cu privire la Hristos cu referire la a doua lui venire (vezi Matei 23,39; Luca 13,35; Evrei 10,37; Apocalipsa 1,4.8).
Dumnezeu îngăduie să vină ceasuri de perplexitate şi la cei mai valoroşi şi mai vrednici dintre slujitorii Săi, pentru a le întări credinţa şi încrederea în El. Uneori, când este necesar pentru dezvoltarea propriului lor caracter sau pentru binele lucrării lui Dumnezeu de pe pământ, El îngăduie ca ei să treacă prin experienţe care par să sugereze că El i-a uitat. Aşa a fost cu Isus când a atârnat pe cruce (vezi Matei 27,46; DA 753, 754). Aşa a fost cu Iov (vezi Iov 1,21; 13,15). Chiar şi Ilie, prototipul lui Ioan Botezătorul (vezi la Matei 4,5; Matei 17,10), a avut clipele sale de descurajare (vezi 1 Regi 19,4). Având în vedre lucrul acesta, poate fi uşor înţeles că experienţa lui Ioan în închisoare pentru o perioadă de aproape un an, în providenţa îndurătoare a lui Dumnezeu, a fost îngăduită ca încurajare pentru alte nenumărate mii care în anii de mai târziu, urmau să sufere martiraj (vezi DA 224). Ştiind că credinţa lui Ioan nu va da greş (vezi 1 Corinteni 10,13). Dumnezeu a întărit pe profet să suporte. Statornic până la sfârşit, Ioan chiar la închisoare sau moarte, iese în evidenţă ca o ,,lumină care este aprinsă şi luminează” (Ioan 5,35), tăria şi răbdarea lui luminând cărarea întunecoasă a vieţii pentru martorii lui Isus în decursul secolelor.
Este potrivit să întrebăm cum a putut Ioan să spună: ,,El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30) şi să accepte fără murmur lunile de izolare din închisoare şi apoi moartea din mâinile lui Irod. Secretul era că ,,atingerea iubirii divine îl transformase” (DA 179) – inima lui era în stare bună. El era dispus să fie credincios faţă de misiunea sa în ciuda faptului că în oarecare măsură interpreta greşit natura împărăţiei lui Hristos, o concepţie greşită pe care el o împărtăşea cu contemporanii săi (DA 215). Chiar şi ucenicii lui Isus după înviere, considerau că El era pe punctul de a-Şi aşeza împărăţia slavei pe pământ ( Fapte 1,6; cf. Matei 24,3). Hristos a spus Fariseilor: ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe văzute…Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17,20, 21). Cât de adesea s-a întâmplat că s-au ivit neînţelegeri datorită unei înţelegeri greşite a unei afirmaţii a profeţiei Bibliei. Tocmai părerile preconcepute ale ucenicilor, în ciuda a ceea ce Domnul încercase să-i înveţe, au făcut din moartea şi îngroparea Lui o experienţă atât de amară pentru ei (DA 412, 772, 796). Experienţa lor ar putea fi pe bună dreptate o învăţătură pentru noi astăzi de a studia cu toată sârguinţa soliile pe care Inspiraţia le-a trimis cu privire la ceasul de criză care ne stă înainte (GC 594, 598; TM 116).
Altul. Ceea ce Isus a spus şi a făcut – predicile şi minunile Lui – nu erau exact ceea ce aşteptase Ioan. Isus părea că este mulţumit să adune în jurul Său o ceată de ucenici şi să meargă prin ţară învăţând şi vindecând pe oameni (vezi DA 215). Ioan era chinuit de îndoială cu privire la faptul dacă Isus era Mesia, deoarece El nu se conforma concepţiei populare cu privire la cum urma să fie Mesia şi ce urma să facă El când va veni. Întrebarea neexprimată a lui Ioan ar fi aceasta. ,,Eşti TU felul de Mesia pe care trebuie să-l aşteptăm?”