5:11 Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul, şi au mers după El.
Au lăsat toate. [,,Au părăsit totul”, KJV]. Iată cei patru tovarăşi, în posesiunea celei mai mari capturi de peşte pe care ei o aduseseră vreodată la ţărm. În clipa celui mai mare succes material, ei şi-au părăsit întreprinderea comercială (vezi DA 273). Chiar având în vedere cea mai mare însemnătate a minunii trebuie să se fi cerut o adevărată măsură de credinţă să-şi părăsească ocupaţia lor aleasă pentru un trai nesigur ca urmaşi ai unui învăţător itinerant care, până aici, pe cât se pare avusese un succes restrâns (DA 245). Dar, în procurarea abundenţei de peşte, Isus le-a dat
o dovadă despre puterea Sa de a procura tot ce trebuie urmaşilor Săi şi, în credinţă smerită, ei au crezut.
Din partea ucenicilor Săi n-a fost nici cea mai mică ezitare. Decizia de a lichida tovărăşia lor de pescari cu succes, pentru a trece la o asociere mai înaltă cu Isus ca pescari de oameni, a fost luată instantaneu şi inteligent. Ei n-au avut nevoie de timp să mai cugete încă odată, n-au avut nevoie de timp pentru a se îngriji de nevoile familiilor lor (cf. Matei 8,19-22). Ei se avântaseră în larg ca pescari obişnuiţi; când s-au înapoiat la ţărm ei s-au avântat în credinţă, în ,,adâncul” unde îi chema acum Hristos, să pescuiască oameni. Toată noaptea căutaseră în zadar să găsească ceea ce îşi propuseră pentru a-şi întreţine viaţa; acum, pentru Hristos, ei erau gata să piardă tot ce avea de oferit viaţa şi făcând aşa, să intre într-o viaţă mai bogată, mai abundentă (vezi Matei 10,39). Ei au luat crucea slujirii şi au călcat pe urmele lui Isus (vezi la Marcu 3,14).
Ca şi Pavel câţiva ani mai târziu, ei erau gata să socotească drept o pagubă toate posesiunile lor pământeşti, deoarece ei considerau ,,preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus” de o valoare nemărginit mai mare. Lucrurile acelea care mai înainte păreau să aibă valoare, acum apăreau ca fără de valoare. De aici înainte partea lor era să cunoască pe Isus, să se facă părtaşi cu El la suferinţele Lui şi să împărtăşească altor oameni o cunoaştere a puterii învierii Lui (vezi Filipeni 3,8-10). Întrucât găsiseră Mărgăritarul de mare preţ, s-au liberat de toate posesiunile şi interesele lor pământeşti şi au investit tot capitalul lor fizic şi intelectual în lucrarea Împărăţiei cerului (vezi Matei 13,45.46).
Au mers după El. Până aici cel puţin trei din cei patru – Petru, Andrei şi Ioan– Îl însoţiseră intermitent pe Isus. Chemarea care li se făcuse la Iordan cu două toamne mai înainte era o chemare de a-L recunoaşte pe Isus ca Mesia, Mielul lui Dumnezeu, care venise să ridice păcatul lumii (vezi la Ioan 1,35-50). Acum erau chemaţi să-şi unească viaţa şi soarta cu El, nu numai ca credincioşi, dar şi ca ucenici şi lucrători. Înainte de aceasta nici unul din ei nu se unise pe deplin şi permanent cu Isus (DA 246). Ei fuseseră ucenici nepermanenţi, cu interesele lor împărţite între viaţa aceasta şi viaţa superioară. De aici înainte timpul şi talentele lor urmau să fie devotate serviciului permanent. Cei patru L-au urmat lui Isus nu pentru că erau prea leneşi să lucreze cu mâinile lor pentru întreţinere, sau pentru că ostenelile lor fizice nu fuseseră cu succes, ci din cauza convingerilor lor adânci. Ca şi alţii pe care i-a chemat Hristos, ei erau activi în ocupaţia lor aleasă până când au fost invitaţi să lase tot şi să-I urmeze.
Nici unul din cei patru nu ar fi fost considerat de oamenii învăţaţi ai naţiunii ca având calificări suficiente pentru a deveni învăţători. Ei erau smeriţi şi neînvăţaţi, dar acestea erau chiar trăsăturile care se cereau pentru a fi ucenici. Faptul că nu erau cultivaţi după părerile false ale rabinilor, au făcut mai uşor ca să înveţe lecţiile necesare pentru a face din ei lucrători iscusiţi pentru zidirea Impărăţiei cerurilor (vezi Marcu 3,15). Deşi uneori ei erau greoi în a prinde învăţăturile pe care Isus căuta să-i înveţe, îi erau sincer devotaţi Lui. Iubirea Lui le-a transformat treptat inima şi mintea, în măsura în care ei se consacrau individual Lui. Când au ieşit din perioada de educaţie nu mai erau necultivaţi şi needucaţi, ci oameni cu discernământ pătrunzător şi cu judecată sănătoasă. Ei erau în realitate atât de mult asemenea lui Isus, încât alţii îşi dădeau seama că fuseseră cu El (vezi Fapte 4,13).
Utilitatea în lucrarea lui Dumnezeu nu depinde atât de mult de intelect, cât de devoţiunea faţă de Hristos şi faţă de sarcina care stă la îndemână. De fapt, influenţa unei persoane cu talente mari şi inteligenţă superioară va fi simţită de obicei într-un cerc mai larg, dacă talentele acestea sunt consacrate lui Dumnezeu (vezi COL 333). Totuşi, Dumnezeu poate să se lipsească de acestea mai uşor decât poate să Se lipsească de o inimă iubitoare, o minte dispusă să înveţe şi de mâini binevoitoare. Lucrul foarte important în slujirea lui Dumnezeu este ca eul să fie dat la o parte şi să se facă loc pentru lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii (vezi DA 250).