3:15 Fiindcă norodul era în aşteptare, şi toţi se gândeau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva este el Hristosul,
În aşteptare. Gr. prosdokao, ,,a aştepta”. Acelaşi cuvânt grec este folosit cu privire la ologul care şedea la poarta numită Frumoasă, care a privit în sus la Petru şi Ioan ,,şi aştepta să capete ceva de la ei” (vezi Fapte 3,2-5). Imaginaţia mulţimilor poporului care îl ascultau pe Ioan era aprinsă de o anticipaţie plină de râvnă că profeţiile mesianice la care el se referea erau pe pragul împlinirii. Ca şi cei doi ucenici cărora Hristos li S-a arătat pe drumul între Emaus, a căror inimă ardea înăuntrul lor (vezi Luca 24,32), oamenii nădăjduiau cu înflăcărare că eliberatorul lui Israel s-ar putea să Se arate în curând. Solia lui Ioan a prins imaginaţia populară într-un mod care a agitat naţiunea şi a ajuns până la cel mai depărtat sat şi cătun.
Toţi. [,,Toţi oamenii”, KJV]. Frământarea universală era la punctul de fierbere. Iosif spune că mulţimile care se adunau să asculte pe Ioan ,,erau foarte mişcate de auzirea cuvintelor lui” şi că Irod Antipa ,,se temea ca nu cumva marea influenţă pe care Ioan o avea asupra poporului să fi condus la o răscoală (deoarece ei păreau să fie gata să îndeplinească orice sfat venit de la Ioan)” (Antichităţi, xviii. 5.2). Sarcina rânduită lui Ioan era de a trezi mintea oamenilor din somnul de veacuri pentru a le înflăcăra inima cu nădejdea că o zi nouă era gata să răsară şi să-i zorească să se pregătească pentru Cel care venea – dorinţa tuturor veacurilor. În lucrarea aceasta el a izbutit în mod eminent. De fapt, el a determinat chiar şi pe conducătorii iudei să cerceteze solia lui (vezi Ioan 1,19-25). ,,Toţi” aveau cunoştinţă de Ioan şi toţi cei care puteau să facă lucrul acesta veneau să-l asculte.
Se gândeau în inimile lor. Literal, ,,judecau” sau ,,cumpăneau” (vezi la cap. 1,29). Oamenii se întrebau care avea să fie rezultatul întregii acestei agitaţii.
Dacă nu cumva el este Hristosul. Conducătorii iudei au cerut adesea minuni de la Isus ca dovadă a mesianităţii Lui (vezi la Matei 12,38; 16,1; etc.). Totuşi, ,,Ioan n-a făcut nici un semn [,,minune”]” (Ioan 10,41). Veşmântul lui rudimentar nu semăna a regalitate. El era, de fapt, din seminţia lui Levi (vezi Luca 1,5), nu din seminţia lui Iuda, aşa cum spuseseră profeţii că urma să fie Hristos (vezi la Matei 1,1). Cu toate acestea, oamenii erau gata să-l accepte ca Mesia dacă el ar fi ridicat pretenţia şi chiar şi reprezentanţii Sinedriului se întrebau dacă nu cumva el era Cel Făgăduit (vezi la Ioan 1,19-21). Naţiunea iudaică nu i-ar fi putut aduce un compliment mai înalt lui Ioan; nu s-ar fi putut aduce o mărturie mai elocventă a puterii soliei Lui. Într-adevăr, proclamarea din partea lui a lui Mesia era cu atâta efect, încât oamenii l-au confundat cu Mesia Însuşi!