18:9 A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi.
Pilda aceasta. [Fariseul şi vameşul, Luca 18,9-14; despre parabole vezi p. 203-207]. Nu există nici o legătură aparentă între parabola aceasta şi acea precedentă cu privire la judecătorul nedrept şi pare să nu existe nici un mijloc de a şti dacă cele două au fost date cu aceeaşi ocazie. Parabola aceasta, ca şi cea precedentă, a fost dată probabil prin luna martie a anului 31 d.Hr., undeva în regiunea Perea.
Se încredeau în ei înşişi. Deşi ei nu sunt numiţi în mod specific, este clar că Isus îi are îndeosebi pe Farisei în mintea Sa. Lucrul acesta este scos în evidenţă de faptul că în parabolă un Fariseu este arătat ca un exemplu de cineva care se ,,încredea” în sine că este ,,neprihănit” şi care ,,dispreţuia pe ceilalţi”. Cărturarii şi Fariseii fuseseră de faţă la ocaziile recente când Isus dădea învăţătură (vezi la cap. 15,2; 16,14; 17,20) şi erau probabil prezenţi şi acum. În introducerea lui la parabolă, Luca arată că este adresată acelora care au credinţă ,,în ei înşişi” şi nu în Dumnezeu (vezi cap. 18,8.9). Credinţa lor este o credinţă falsă, în contrast cu credinţa adevărată pe care Dumnezeu ar fi vrut ca ei să o dezvolte. Pentru o ilustraţie a dispoziţiei sufleteşti a Fariseilor care ,,se încredeau în ei înşişi”, vezi descrierea despre sine ca Fariseu a lui Pavel (Filipeni 3,4-6).
Că sunt neprihăniţi. Adică, potrivit cu propriul lor standard de neprihănire, conform căruia Fariseii trăiau în general cu scrupulozitate sau cel puţin pretindeau că trăiesc după el. Standardul fariseic de neprihănire consta din stricta ţinere a legilor lui Moise şi a tradiţiilor rabinice. El era, în esenţă, neprihănirea prin fapte. Concepţia fariseică, legalistă, a neprihănirii se întemeia pe premiza că mântuirea era câştigată prin păzirea unui anumit fel de purtare şi nu dădea decât puţină atenţie sau nu dădea nici o atenţie necesarei consacrări a inimii lui Dumnezeu şi transformării motivelor şi obiectivelor omului în viaţă. Fariseii accentuau litera Legii, ignorând spiritul ei. Concepţia că conformarea din afară la cerinţele divine era tot ceea ce cerea Dumnezeu, indiferent de motivul care determina conformarea la ele, era ceea ce determina gândirea şi vieţuirea lor. În diferite ocazii Isus îi avertizase pe ucenicii Săi şi pe alţii contra acestei abordări formaliste a mântuirii (vezi la Matei 5,20; 16,6; Luca 12,1).
Dispreţuiau. Gr. exoutheneo, ,,a face de ocară”, ,,a dispreţui de tot” sau ,,a trata cu dispreţ”. Cuvântul acesta este tradus şi ,,a se purta cu dispreţ” (Luca 23,11; Fapte 4,11; Romani 14,10) şi ,,n-are nici o greutate” (2 Corinteni 10,10). Aceia care se consideră modele de virtute tind să privească pe semenii lor cu dispreţ.
Pe ceilalţi. [,,Alţii”, KJV]. Literal, ,,restul”, însemnând ,,toţi ceilalţi”. Adică, Fariseii tratau cu dispreţ pe toţi aceia care nu recunoşteau definiţia lor în ce priveşte neprihănirea şi nu-şi rânduiau viaţa în acord cu ea.