18:1 Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat, şi să nu se lase.
O pildă. [Judecătorul nedrept, Luca 18,1-8. Cf. la cap. 11,5-8; despre parabole vezi p. 203–207]. Foarte probabil parabola a fost rostită cu aceeaşi ocazie ca şi învăţătura relatată în cap. 17,20-37 (vezi la v. 20; cf. COL 164, 165). Era acum probabil pe la mijlocul lunii martie, anul 31 d.Hr., nu la mult timp după învierea lui Lazăr (vezi la v. 11,20) şi numai cu câteva săptămâni înainte de Paştele final. Locul era probabil undeva în Perea. Unele din învăţăturile precedente (vezi la v. 20) au fost adresate direct Fariseilor şi de aceea este probabil că ei erau încă de faţă. Totuşi, Isus se adresase ucenicilor Săi (cap. 17,1; cf. 16,1) când Fariseii L-au întrerupt cu întrebarea lor despre timpul când se va arăta împărăţia (cap. 17,20). Este probabil că Isus acum îşi îndreaptă din nou atenţia în primul rând la ucenici. În mod natural, după ce răspunsese în mod specific la întrebarea Fariseilor (v. 21). Isus îşi îndreptase deja atenţia iarăşi în parte, la ucenici (vezi la v. 22).
Ar trebui să se noteze că îndemnul la rugăciune stăruitoare dat aici urmează îndată după o discuţie a timpului de criză care precede a doua venire (cap. 17,22-37), mai ales din punct de vedere al slăbiciunilor care vor tinde să rătăcească pe cei aleşi. La fel stau lucrurile cu îndemnul din cap. 21,36 (vezi şi Marcu 13,33).
Ca să le arate. [,,Cu scopul”, KJV]. Parabola aceasta se aplică îndeosebi la experienţa poporului lui Dumnezeu din zilele de pe urmă (COL 164), ca anticipare a înşelăciunii cu care urmează să dea piept şi a persecuţiei pe care ei ar trebui să o sufere.
Să se roage necurmat. Mai ales având în vedre a doua venire şi timpul de încercare care o precede. Rugăciunea este mai mult decâto datorie, este o necesitate. Isus nu Se referă aici la consacrarea la rugăciune cu excluderea efortului practic depus pentru a conlucra cu fiinţele cereşti pentru a obţine obiectivele pentru care se face rugăciunea sau cu neglijarea răspunderii personale (vezi mai jos la ,,să nu se lase”). Isus vrea să spună că noi nu trebuie să ne lăsăm de rugăciune când răspunsurile la rugăciunile noastre sunt amânate (vezi v. 7.8). A se ruga ,,necurmat” înseamnă, de asemenea, a trăi în aşa fel, zi după zi şi ceas după ceas, încât să fi în atingere constantă cu Dumnezeu. Pentru principiile interpretării parabolelor vezi p. 203, 204. Pentru o discuţie asupra vieţii de rugăciune a lui Isus vezi la Marcu 1,35; 3,13. Pentru învăţătură în plus dată de Isus ucenicilor Săi cu privire la rugăciune, vezi la Luca 11,1-9. Comparaţi şi învăţătura Lui din Matei 9,38.
Să nu se lase. [,,Să nu se obosească”, KJV; ,,Să nu se lenevească”, G. Gal.]. Adică, ei erau îndrumaţi să nu obosească de a se ruga, să nu se descurajeze de a se ruga. Iudeii din zilele lui Isus considerau că este de dorit să se roage de trei ori pe zi (vezi la Daniel 6,10). Două din aceste momente erau orele regulate de rugăciune de dimineaţa şi de seara, când se aduceau jertfele de dimineaţa şi de seara pentru întregul Israel şi când se ardea tămâie înaintea perdelei (vezi la Luca 1,9.10). Se spune că unii rabini mergeau atât de departe încât să înveţe că o persoană ar trebui să evite să se roage la alte ceasuri decât cele fixate pentru rugăciune pentru ca să nu tulbure şi să nu obosească pe Dumnezeu, aşa cum văduva stăruitoare din parabola aceasta pricinuia oboseală judecătorului nedrept.