16:19 Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire.
Un om bogat. [Bogatul şi Lazăr. Luca 16,19-31. Despre parabole vezi p. 203-207]. Pentru puţinul ce se cunoaşte despre împrejurările în care a fost rostită parabola aceasta vezi la v. 1, 14. Parabola a fost evident adresată Fariseilor în special (vezi cap. 15,2; 16,14), deşi erau de faţă ucenicii (cap. 16,1), ,,vameşii şi păcătoşii” (cap. 15,1) şi fără îndoială şi un mare număr de ascultători (vezi la cap. 12,1; 14,25; 15,1).
În parabola aceasta Isus continuă învăţătura prezentată în parabola cu ispravnicul necinstit (cap. 16,1-12), că folosirea prilejurilor vieţii de acum hotărăşte soarta viitoare (vezi v. 1, 4, 9, 11, 12). Parabola fusese adresată îndeosebi ucenicilor (vezi la v. 1), dar în v. 9 Isus se întorsese de la ucenici la Fariseii de faţă (vezi la v. 9). Fariseii refuzau să accepte învăţăturile lui Isus cu privire la isprăvnicie şi îşi băteau joc de El (vezi v. 14). Isus a arătat apoi că ei ar putea fi onoraţi de oameni, dar că Dumnezeu le citea inima ca pe o carte deschisă (vezi la v. 15). Ei avuseseră lumină îndestulătoare; se bucuraseră îndelung de învăţătura din ,,Lege şi prooroci” şi, începând cu lucrarea lui Ioan, avuseseră parte în plus de lumina Evangheliei (vezi la v. 16). În v. 17, 18 Isus afirmă că principiile expuse în ,,Lege” sunt imutabile – Dumnezeu nu S-a schimbat – şi le dă un exemplu în ce priveşte acest sublim adevăr. Parabola cu bogatul şi Lazăr este dată pentru a arăta că soarta este decisă în viaţa de acum de felul în care omul foloseşte privilegiile şi prilejurile care i se oferă (vezi COL 260). În primul rând, ,,omul bogat” reprezintă pe toţi oamenii care folosesc rău ocaziile vieţii şi într-un sens colectiv, el reprezintă şi naţiunea iudaică, care, ca şi bogatul, făcea o greşeală fatală (vezi COL 267). Parabola constă din două scene, un reprezentând viaţa aceasta (v. 19-22) şi cealaltă pe cea viitoare (v. 23-1). Parabola cu ispravnicul necredincios aborda problema din punct de vedere pozitiv, adică, din punctul de vedre al cuiva care făcea pregătiri pentru viitor. Parabola bogatului şi a lui Lazăr abordează aceeaşi problemă din punct de vedre negativ, adică, din punctul de vedere al cuiva care nu a făcut o astfel de pregătire. Bogatul greşea crezând că mântuirea este întemeiată pe descendenţa din Avraam şi nu pe caracter (c. Ezechiel 18).
Ca şi toate celelalte parabole, aceea a omului bogat şi Lazăr trebuie să fie interpretată în armonie cu contextul ei şi cu ideea generală a Bibliei. Unul din cele mai importante principii de interpretare este acela că fiecare parabolă era menită să înveţe un adevăr fundamental şi că detaliile parabolei nu trebuie în mod necesar să aibă însemnătate în ele însele decât ca elemente susţinătoare ale povestirii. Cu alte cuvinte, amănuntele unei parabole nu trebuie să fie impuse ca având un înţeles literal în termenii adevărului spiritual afară de cazul că contextul arată clar că este intenţionat un astfel de înţeles. Din principiul acesta se dezvoltă un altul – că nu este înţelept să se folosească amănuntele unei parabole spre a se susţine o doctrină. Numai învăţătura fundamentală a parabolei aşa cum este expusă clar în contextul ei şi confirmată de sensul general al Scripturii, împreună cu amănuntele explicate în contextul însuşi, pot fi considerate în mod legitim ca o bază pentru doctrină. Vezi p. 203, 204. Susţinerea că Isus intenţiona ca parabola aceasta să înveţe că oamenii, buni sau răi primesc răsplata la moarte calcă amândouă aceste principii.
Aşa după cum este arătat clar în context (vezi mai sus), parabola aceasta era menită să arate că destinul viitor este determinat de felul în care oamenii folosesc ocaziile acestei vieţi. Isus nu discuta nici starea omului în moarte, nici timpul când vor fi date răsplătirile: El doar făcea o distincţie clară între viaţa aceasta şi cea următoare şi arăta legătura fiecăreia cu cealaltă. În plus, interpretarea acestei parabole ca învăţând că oamenii îşi primesc răsplata imediat la moarte contrazice clar propriile declaraţii ale lui Isus că ,,Fiul Omului…va răsplăti fiecăruia după faptele lui” când ,,are să vină în slava Tatălui Său cu îngerii Săi” (vezi la Matei 16,27; 25,31-41; cf. 1 Corinteni 15,51-55; 1 Tesaloniceni 4,16.17; Apocalipsa 22,12; etc.). Una din regulile cele mai importante de interpretare este că expresiile şi naraţiunile figurate trebuie să fie înţelese în termenii afirmaţiilor literale ale Scripturii cu privire la adevărurile la care se face referire. Chiar şi aceia care încearcă să forţeze parabola aceasta să intre într-o formă de interpretare care învaţă contrariul contextului imediat şi sensului general al învăţăturilor lui Hristos admit că multe din amănuntele parabolei sunt figurate (vezi la v. 22-26).
Pe bună dreptate s-ar putea pune întrebarea: ,,Pentru ce trebuia să introducă Isus într-o parabolă ilustraţii figurate care nu reprezintă în mod exact adevărul care este prezentat clar în altă parte în Scripturi, şi îndeosebi în propriile Sale afirmaţii literale?” Răspunsul este că El îi întâmpina pe oameni pe propriul lor teren. Mulţi din cei adunaţi –fără nici cel mai neînsemnat motiv scriptural VT – ajunseseră să creadă în doctrina unei stări conştiente de existenţă între moarte şi înviere (vezi COL 263). Credinţa aceasta eronată, care nu apare în VT, străbate literatura postexilică iudaică în general (vezi p. 83-102) şi, ca şi multe alte credinţe tradiţionale, devenise parte din Ierusalim pe vremea lui Isus (vezi la Marcu 7,7-13). În parabola aceasta Isus doar făcea uz de o credinţă populară pentru ca prin aceasta să facă impresionant de clară o învăţătură importantă pe care El căuta să o sădească în mintea ascultătorilor Săi. De asemenea, s-ar putea nota că, în parabola precedentă, aceea cu ispravnicul necredincios (Luca 16,1-12), Isus nici nu a lăudat, nici nu a aprobat felul de purtare al ispravnicului necredincios, deşi acţiunea aceea constituie partea principală a povestirii (vezi la v. 8).
Chiar şi International Critical Commentary comentează după cum urmează la v. 22: ,,Se susţine principiul general că fericirea şi mizeria după moarte sunt determinate de purtarea dinaintea morţii; dar amănuntele tabloului sunt luate din credinţele iudaice cu privire la starea sufletelor în Şeol [vezi la Proverbele 15,11] şi nu trebuie înţelese ca aprobând credinţele acelea”.
Uneori se atrage atenţia la faptul că Isus nu afirmă că istorisirea cu omul bogat şi Lazăr este o parabolă, cel puţin aparent în ce priveşte relatarea lui Luca (deşi un manuscris vechi [D] o numeşte parabolă), în timp ce, în altă parte parabolele sunt intitulate de obicei aşa (Matei 13,3.24.33.44.45.47). Dar ar trebui arătat că, deşi Isus făcea de obicei introducerea unei parabole fie afirmând că ea era o parabolă, fie spunând că Împărăţia cerului era ca o persoană sau ca un lucru în împrejurările specifice pe care apoi începea să le relateze, totuşi nu făcea întotdeauna aşa (vezi Luca 15,8.11; 16,1 de exemplu). La fel se întâmplă şi cu unele din parabolele VT ca de pildă acelea din Judecători 9,8-15 şi 2 Regi 14,9 şi cu toate acestea nimeni nu susţine a crede că deoarece parabolele acestea nu sunt clar intitulate ca atare trebuie să fie luate literal. Falsitatea unui astfel de argument este evidenţiată printr-o simplă citire a celor câteva referinţe citate.
În acest ,,om bogat” Isus intenţiona fără îndoială ca Fariseii să se vadă pe ei înşişi şi în nefericita experienţă a ,,omului bogat” să zugrăvească propria lor soartă nenorocită (vezi la v. 14). Comparaţi acest ,,om bogat” cu cel din parabola precedentă (v. 1). Traducerea gr. plousios, ,,bogat” prin latinescul dives în Vulgata a dat naştere la tradiţia populară că numele omului era Dives. Diferite alte nume apar în diferite versiuni, probabil ca rezultat al părerii că dacă săracului din parabolă i se dă numele, aşa ar fi trebuit să se întâmple şi cu cel bogat.
Porfiră. [,,Purpură”, KJV]. Gr. porphura, ,,o ţesătură de purpură”, ,,o haină făcută din stofă de purpură”; aici probabil se referă la veşmântul costisitor din afară, ,,manta” (Gr. himation; vezi la Matei 5,40), vopsită într-o culoare a purpurei regale. Purpura era culoarea demnităţii regale. Originar, porphura se referea la o specie de scoici obişnuite în Mediterana, murex, din care se extrăgea vopsea purpurie. Apoi, termenul sau echivalentul lui a ajuns să fie aplicat fie la stofa vopsită astfel, fie la un veşmânt făcut din stofa aceea (vezi Marcu 15,17.20; Fapte 16,14; Apocalipsa 17,4; etc.). Vopseaua aceasta apărea în trei nuanţe care puteau fi descrise ca purpură, carmin, şi albastru.
In subţire. [,,In fin”, KJV; ,,In de mare preţ”, G. Gal.]. Gr. bussos, ,,in” sau ,,pânză de in” sau stofa făcută din el; aici probabil se referă la veşmântul de dedesubt, ,,veston” sau ,,tunică” (gr. chiton; vezi la Matei 5,40), făcută din in egiptean. La început bussos se referea la inul însuşi şi apoi a ajuns să fie aplicat la pânza de in făcută din in. Aşa cum ,,purpura” era culoarea demnităţii regale, ,,inul subţire” era trăsătura luxului (vezi Apocalipsa 18,12; 19,8. 14).