15:8 Sau care femeie, dacă are zece lei de argint, şi pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa, şi nu caută cu băgare de seamă până când îl găseşte?
Care femeie. [Banul pierdut, Luca 15,8-10. Cf. Matei 13,44-46. Despre parabole vezi p. 203207]. Pentru împrejurările care au determinat parabola aceasta şi în ce priveşte legăturile ei cu parabolele cu oaia pierdută şi fiul pierdut vezi la v. 3, 4. După cum parabola de mai înainte a fost adresată aparent bărbaţilor din audienţă, aceasta a fost poate îndreptată îndeosebi către femeile care ascultau. Isus folosea adesea ilustraţii care apelau îndeosebi la femei (cf. Matei 13,33; Luca 17,35).
În cazul oii pierdute, proprietarul era mişcat atât de mila faţă de oaie, cât şi de propriul său interes financiar faţă de oaie. Aici, elementul milei lipseşte. Femeia nu avea să învinuiască decât numai propria ei nepăsare pentru pierderea banului şi dorinţa ei de a-l recupera era întemeiată numai pe interesul ei personal faţă de el. Oaia putea să fie învinuită, într-un anumit sens, pentru că s-a rătăcit; banul nu putea să fie învinuit pentru că s-a pierdut. Parabola aceasta scoate în evidenţă valoarea intrinsecă a unui suflet şi faptul că un păcătos pierdut este de aşa mare valoare înaintea lui Dumnezeu încât El ,,îl caută cu băgare de seamă” pentru a-l recâştiga.
Drahme. [,,Bani de argint”, KJV]. Gr. drachomai. Pe vremea lui Hristos drachme grecească valora 10,3 cenţi în valoare actuală şi era astfel de valoare aproximativ egală cu dinarul roman (vezi
p. 49). Totuşi, ambele monede valorau mult mai mult în puterea de cumpărare (vezi la Matei 20,2.
Numărul zece nu este de o însemnătate deosebită; apare numai ca un număr întreg (1 Samuel 1,8; Eclesiastul 7,19; Isa 5,10; Amos 6,9; etc.). Isus l-a folosit în diferite parabole (vezi Matei 25,1.28; Luca 19,13.16.17). Cele zece monede s-ar fi putut să facă parte din zestrea femeii şi astfel constituiau economiile ei. Poate că le mutase de la locul lor când făcuse curăţenie prin casă sau uitase de ele.
Pierde una. Neatenţia ei pricinuise pierderea. Drahma nu ştia că este pierdută. În plus, ea era pierdută în casă, nu în munţi, ca oaia, sau într-o ,,ţară îndepărtată”, ca fiul pierdut.
O lumină. Mai bine, ,,o lampă”. Casa orientală obişnuită era adesea formată dintr-o singură încăpere şi nu avea lumină naturală cu excepţia a ceea ce intra pe uşi sau prin mici ferestre cu zăbrele. Pentru a găsi un astfel de obiect, gospodina aproape cu siguranţă avea nevoie de o sursă artificială de lumină chiar şi în timpul zilei.
Mătură casa. Chiar şi astăzi cele mai multe din casele orientale, mai ales în ţinuturile de la ţară au podeaua numai de pământ. Pe o astfel de ,,podea” şi într-o odaie întunecoasă ar fi foarte uşor să se piardă o drahmă şi foarte greu de a o regăsi. Înainte ca femeia să poată să o găsească urma probabil să fie necesară o cercetare sârguincioasă.