15:20 Şi s-a sculat, şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult.
S-a sculat şi a plecat. [,,S-a ridicat şi a venit”, KJV]. Se pare că fiul pierdut a acţionat fără zăbovire. Cum a luat hotărârea, a şi pus-o în aplicare. În parabolă fiul este cel care ia iniţiativa reîntoarcerii la tatăl. Se pare că alegerea fiului şi nu iubirea tatălui face împăcarea. De aici, unii au tras concluzia neîntemeiată că Isus învaţă că primul pas la împăcare este că persoana trebuie să se întoarcă la Dumnezeu din propria ei voinţă – că nu iubirea lui Dumnezeu este ceea ce o atrage prima dată. O astfel de concluzie încalcă mai multe din principiile de interpretare a parabolelor lui Hristos (vezi p. 203-207). Mai mult, în parabolele cu oaia pierdută şi cu drahma pierdută Isus prezintă clar adevărul pus aici la îndoială, că iniţiativa în săvârşirea mântuirii şi a împăcării porneşte de la Dumnezeu. De asemenea, nici o parabolă bazată pe legăturile omeneşti obişnuite nu poate să reflecte toate aspectele iubirii şi îndurării lui Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu dat lumii în Fiul Său era înainte de credinţa omului în acel Dar (Ioan 3,16), şi Scripturile învaţă în mod specific că chiar şi dorinţa de a face ce este bine este sădită în inima omului de Dumnezeu (vezi Filipeni 2,13).
Tatăl său l-a văzut. Isus lasă să se înţeleagă că tatăl era în aşteptare ca fiul său să revină şi chiar îl aştepta. Tatăl pare să fi cunoscut destul de bine caracterul băiatului pentru a-şi da seama – chiar şi atunci când a dat tânărului partea lui din averea familiei şi când şi-a luat rămas bun de la el
– că îi lipseau acele trăsături de caracter esenţiale care să-l facă să aibă succes în întreprinderea lui. Pare că el şi-a zis că mai curând sau mai târziu băiatul îşi va veni în fire (vezi la v. 17). El şi-a recunoscut fiul chiar de departe şi în veşmintele lui zdrenţuite. În v. 20-24 Isus desfăşoară înaintea ascultătorilor Săi caracterul tatălui, aşa cum în v. 11-19 stăruie asupra aceluia al fiului.
A alergat. El ar fi putut să aştepte ca băiatul să vină acolo unde stătea el. În schimb, el a dat pe faţă nerăbdarea şi bucuria inimii sale, ieşindu-i în întâmpinare.
A căzut pe grumazul lui. Adică, într-o îmbrăţişare. Fiul încă nu vorbise, dar revenirea lui într-o stare atât de tristă vorbea mai elocvent decât orice cuvinte ar fi inventat el pentru a le spune. De asemenea, nu se relatează ce va fi spus tatăl fiului său, dar poruncile lui date servitorilor, împreună cu propria lui manifestare de iubire părintească, erau la fel mai elocvente decât ar fi putut să fie cuvintele.