15:12 Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine. Şi tatăl le-a împărţit averea.
Cel mai tânăr. Evident obosit de restricţii şi probabil considerând că libertatea lui era pe nedrept restrânsă de un tată care avea la inimă numai propriile lui interese egoiste, tânărul acesta dorea mai presus de toate să-şi facă voia. El ştia foarte bine ce-i lipsea, sau cel puţin credea că ştie. Că nu ştia, reiese din faptul că atunci ,,când şi-a venit în fire” (v.17) felul lui de purtare s-a schimbat cu totul. Dar acum nu se înţelegea nici pe sine şi nu-l înţelegea nici pe tatăl său. Lucrul cel mai nefericit dintre toate era că nu înţelegea sau nu aprecia faptul că tatăl lui îl iubea şi că toate pretenţiile şi cerinţele tatălui său erau întemeiate pe ceea ce în cele din urmă era lucrul cel mai bun pentru fii săi.
Naraţiunea clarifică faptul că tatăl era o persoană înţeleaptă şi înţelegătoare, că era atât drept, cât şi milos şi că era cu totul rezonabil. Pe de altă parte, tânărul lipsit de experienţă părea să considere că este fără îndoială drept să se folosească pe deplin de toate avantajele situaţiei de fiu fără să poarte nici una din răspunderile ei. După ce s-a gândit în toate felurile, a hotărât că singura cale care ar rezolva problema în felul în care el credea că s-ar rezolva – era de a părăsi casa părintească şi să pornească după voia sa, să-şi trăiască viaţa aşa cum îi plăcea. Calea aleasă de el începea cu o călcare directă a poruncii a cincea. Pentru o considerare a factorilor care intră în responsabilitatea copiilor faţă de părinţi şi a părinţilor faţă de copii vezi la cap. 2,52.
Partea de avere. Adică, partea lui din proprietate. Literatura iudaică a timpului dă la iveală că nu era ceva neobişnuit ca un tată să facă o împărţeală a moştenirii sale între fii săi încă din timpul vieţii sale, în loc să ia anumite măsuri care să intre în vigoare la moartea sa. Dar tatăl nu era obligat să facă aşa în nici un caz. Cererea tânărului era, deci, cu totul nepotrivită. Pare foarte evident că ea însemna neîncredre din partea fiului faţă de tatăl său şi o lepădare completă şi finală a autorităţii tatălui.
Ce mi se cuvine. Adică, partea care în mod corespunzător îmi aparţine. Expresia aceasta este folosită de obicei în papirusurile greceşti pentru a se referi la un privilegiu la care cineva ar avea drept sau la o obligaţie pe care el trebuie să o împlinească.
Le-a împărţit. Tatăl ar fi putu refuza să răspundă la cererea nerezonabilă a fiului său în mod legitim şi corespunzător, totuşi a satisfăcut-o. Faptul că a fost aşa vorbeşte bine de judecata lui ca părinte şi oferă un indiciu cu privire la faptul că alegerea perversă a fiului nu se datora, fără îndoială, unei atitudini neînţelepte din partea tatălui. Sunt timpuri când pare că lucrul cel mai bun pe care un părinte îl poate face este să îngăduie unui tânăr încăpăţânat să-şi facă voia pentru ca să descopere din experienţă rezultatele alegerii lui.
Potrivit cu legea mozaică, fiul cel mai mare urma să primească o parte dublă din averea tatălui său şi fiii mai mici urmau să primească fiecare câte o singură parte (vezi la Deuteronom 21,17). Porţiunea în plus acordată fiului celui mai mare avea ca scop să-i dea resursele necesare pentru împlinire răspunderilor lui de cap al familiei. Dacă un tată avea numai doi fii, aşa cum era cazul aici (vezi v. 11), fiul mai tânăr urma să primească numai o treime din averea tatălui. De obicei, însă, când o împărţire a proprietăţii era făcută în timpul vieţii tatălui, proprietatea rămânea intactă până la moartea tatălui. Fiul cel mai tânăr din parabolă, însă, n-a cerut numai o împărţire a averii, ci posedarea faptică a părţilor sale din ea. Din relatarea naraţiunii (vezi v. 13) pare probabil că el a transformat partea sa din proprietate în întregime în numerar sau în alte valori uşor de transportat.