14:21 Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat, şi a zis robului său: Du-te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii, şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi.
S-a mâniat. [,,Fiind mâniat”, KJV]. Când servul a povestit una după alta scuzele neîntemeiate, mânia gazdei binevoitoare s-a aprins. La început, oamenii acceptaseră cu toţii invitaţia lui şi pe temeiul acceptării din partea lor el avansase cu pregătirile pentru ospăţ. Dar acum, când pregătirile erau terminate şi hrana era gata, părea să fie o conspiraţie ca să-l pună în încurcătură (vezi la v. 18). În plus, el făcuse considerabile cheltuieli pentru pregătirea ospăţului.
De fapt, Dumnezeu, care pregăteşte ospăţul ceresc, nu Se ,,mânie” aşa cum fac fiinţele omeneşti. Totuşi, având în vedere tot ce a făcut El pentru a oferi binecuvântările mântuirii pentru omenirea pierdută, mare Sa inimă plină de iubire trebuie să fi fost adânc întristată din cauză că oamenii au preţuit atât de puţin milostiva Lui invitaţie la neprihănire şi favoare divină. Toate resursele cerului au fost învestite în lucrarea de mântuire şi lucrul cel mai mic pe care-l au de făcut oamenii este să aprecieze şi să accepte ce a oferit Dumnezeu.
Du-te de grabă. Este evident că gazda nu doreşte ca proviziile lui preţioase să fie irosite. Dacă cei mai buni prieteni ai săi aleseseră să nu se folosească de dovezile bunăvoinţei lui, el urma să invite bucuros străini pentru a se folosi de ea. Notaţi mai departe că acţiunea lui este în armonie cu sfatul pe care Isus îl dăduse cu puţin mai înainte de această parabolă (vezi v. 12-14), sfat care părea nebinevenit pentru oaspeţii de la ospăţul la care Isus participa acum şi care a făcut pe unul din ei să schimbe subiectul (vezi la v. 15).
Pieţele şi uliţele. Adică, străzile cele largi şi uliţele lăturalnice. Invitaţia Evangheliei a fost făcut mai întâi poporului iudeu, reprezentat aici ca locuitori ai unei ,,cetăţi”. Cetăţenii de frunte ai cetăţii care refuzaseră invitaţia erau conducătorii iudei, dintre care unii erau acum adunaţi cu Isus la ospăţul din casa Fariseului (vezi la v. 1). Oaspeţii care refuzaseră invitaţia erau aristocraţia religioasă a lui Israel. Acum gazda binevoitoare se întoarce de la prietenii lui la străinii ,,cetăţii”, la membrii neglijaţi şi uneori dispreţuiţi ai societăţii. Ei erau locuitori ai aceleaşi ,,cetăţi” ca şi oaspeţii invitaţi, deci iudei. Dar unii din ei erau vameşi şi păcătoşi, bărbaţi şi femei pe care aristocraţii religioşi ai naţiunii îi considerau ca proscrişi. Cu toate acestea ei erau flămânzi şi însetaţi după Evanghelie (vezi la Matei 5,6).
Săraci, schilozi. De obicei iudeii presupuneau că persoanele care sufereau fie financiar fie fizic, erau scoşi de sub favoarea lui Dumnezeu şi astfel aceste categorii erau dispreţuite şi neglijate de semenii lor (vezi la Marcu 1,40; 2,10). Se presupunea că Dumnezeu îi lepădase şi, de aceea, societatea îi considera şi ea ca proscrişi. În parabola aceasta Isus tăgăduieşte faptul că astfel de persoane sunt dispreţuite de Dumnezeu şi declară că ei nu trebuie să fie dispreţuiţi de semenii lor chiar şi atunci când suferinţele lor s-ar datora propriilor lor fapte greşite sau a comportării lor greşite. Cei loviţi de sărăcie şi cu defecte fizice de aici par să reprezinte în primul rând pe aceia care sunt faliţi din punct de vedere moral şi spiritual. Ei nu au fapte bune pentru a le oferi lui Dumnezeu în schimbul binecuvântărilor şi mântuirii.