11:7 şi dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini,
Nu mă tulbura. Evident nu zgârcenia, ci repulsia de a fi tulburat e ceea ce a dat naştere la cuvintele: ,,Nu mă tulbura”. Odată ce omul a depăşit neplăcerea de a ieşi din pat, a dat vizitatorului său nocturn toată pâinea care i-a trebuit (v. 8).
Uneori oamenii poate şi-L închipuie pe Dumnezeu ca pe Cineva care ar prefera ca oamenii să nu-L tulbure, dar adevăratul Lui caracter ca un Părinte preocupat, iubitor şi generos este clar arătat în v. 9-13. Neplăcerea prietenului de a se scula şi de a da ceea ce era necesar nu-L reprezintă în nici un caz pe Dumnezeu (vezi v. 13). Aici, învăţătura parabolei nu este o învăţătură prin comparaţie, ci prin contrast.
Încuiată. Ca şi cum ar fi zis: ,,închisă ca să stea închisă”. El intenţiona ca ea să fie aşa. Încuierea unei uşi în vremurile vechi nu era o sarcină atât de uşoară ca acum.
Copiii mei sunt cu mine în pat. În multe părţi ale Orientului chiar astăzi familia doarme laolaltă într-o singură cameră, adesea pe saltele de paie întinse pe podea sau, poate, pe paturi în formă de platforme joase, puţin ridicate de la pământ. Dacă un membru al familiei s-ar fi sculat ar fi însemnat să-i scoale pe toţi.
Nu pot. De fapt era numai lipsă de bunăvoinţă din partea lui, nu neputinţă de a împlini cererea prietenului său.