10:29 Dar el, care vroia să se îndreptăţească, a zis lui Isus: Şi cine este aproapele meu?
Vroia. Adică, învăţătorul Legii, ,,dorea să” sau ,,era hotărât să” se îndreptăţească înaintea celor de faţă.
Să se îndreptăţească. Ca şi tânărul conducător bogat (Matei 19,16-22), acest învăţător al legii nu era satisfăcut cu concepţia fariseică a neprihănirii (vezi DA 497). Ca şi tânărul conducător bogat, era fără îndoială conştient de o lipsă din viaţa sa pe care, simţea inconştient că Isus ar fi putut să o împlinească. Dar ca şi Nicodim (vezi la Ioan 3,2.3), avea o repulsie de a admite faptul acesta chiar cu privire la sine. De aceea, în parte ca un mijloc de a fugi de propria sa convingere lăuntrică, el a căutat ,,să se îndreptăţească” făcând să pară că erau dificultăţi majore în a-l iubi cu adevărat pe aproapele său (vezi DA 498).
Cine este aproapele meu? Vezi la Matei 5,43. În textul grec accentul este asupra pronumelui. Scopul acestei întrebări era de a ocoli convingerea şi de a se îndreptăţi pe sine (DA 498). Când un om pune întrebări în mod echivoc, la care el cunoaşte sau s-ar putea să cunoască răspunsurile, este de obicei evident că este stăpânit de convingere (cf. Ioan 4,18-20) şi caută un motiv sau o scuză de a nu face ceea ce conştiinţa îi spune că ar trebui să facă. În gândirea învăţătorului de Lege, păgânii şi samaritenii erau excluşi din categoria ,,aproapelui”; singura întrebare se găsea în problema cu privire la care din semenii israeliţi urmau să fie consideraţi ,,aproapele”.