1:9 după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să intre să tămâieze în Templul Domnului.
A ieşit la sorţi. [,,Sorţul lui a fost”, KJV]. Gr. lagchano, ,,a dobândi prin sorţ”. Datorită marelui număr de preoţi, nu toţi puteau oficia un anumit serviciu. De aceea se trăgea la sorţ pentru a determina cine să participe în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Potrivit cu tradiţia iudaică, preoţii stăteau în picioare în semicerc şi fiecare ridica unul sau mai multe degete pentru a fi numărate. Spunând un număr, ca de pildă 70, ,,preşedintele” începea să numere şi continua până când numărul selecţionat arăta cine era ales. Întâiul soţ determina cine să cureţe altarul arderii de tot şi să pregătească jertfa, şi al doilea cine să aducă jertfa şi să cureţe sfeşnicul şi altarul tămâierii. Al treilea sorţ determina cine să aducă tămâie, era cel mai important. Al patrulea sorţ determina cine să ardă bucăţile de jertfă pe altar şi să îndeplinească partea de încheiere a slujbei. Sorţii traşi dimineaţa erau valabili şi pentru slujba se seară, afară de cazul că se trăgea din nou sorţul pentru arderea tămâiei.
Să tămâieze. [,,Să ardă tămâia”, KJV]. Jertfa tămâiei era considerată cea mai importantă parte a slujbelor zilnice de dimineaţa şi de seară. Aceste ore de cult, la care era jertfit un miel (Exod 29,38-42) ca ardere de tot, erau cunoscute ca ,,arderea de tot” sau ,,jertfa” de dimineaţă şi de seară (2 Cronici 31,3; Ezra 9,4.5), sau ca ,,timpul tămâierii” (Luca 1,10; vezi Exod 30,7-8). Acestea erau ore de rugăciune pentru toţi israeliţii, fie că participau la serviciu, erau acasă sau în ţări străine.
Când fumul de tămâie se urca de pe altarul de aur, rugăciunile lui Israel se înălţau cu el la Dumnezeu (Apocalipsa 8,3.4; vezi la Psalmii 141,2) pentru ei şi pentru naţiunea lor în consacrare zilnică (PP 352, 353). La acest serviciu preotul oficiant se ruga pentru iertarea păcatelor lui Israel şi pentru venirea lui Mesia (DA 99).
Privilegiul oficierii la altarul de aur era considerat ca o mare cinste şi Zaharia era în toate privinţele vrednic de ea. Privilegiul acesta îi revenea de obicei fiecărui preot odată în viaţă şi era, deci, marele moment al vieţii sale. De regulă nici un preot nu putea să oficieze la altar mai mult de
o singură dată şi este posibil ca unii din preoţi să nu fi avut niciodată prilejul acesta.
Preotul alea prin sorţ să aducă tămâia – în cazul acesta Zaharia – alegea doi din colegii săi preoţi să-l ajute, unul să îndepărteze cărbunii cei vechi de pe altar şi altul să pună pe el cărbuni noi luaţi de pe altarul arderii de tot. Aceşti doi preoţi se retrăgeau din sfânta după împlinirea îndatoririlor lor şi preotul ales prin sorţ aranja apoi tămâia pe cărbuni şi în timp ce făcea aceasta, mijlocea pentru Israel. În timp ce norul de tămâie se înălţa, el umplea sfânta şi chiar trecea pe deasupra perdelei, în sfânta sfintelor. Altarul tămâierii era imediat în faţa perdelei şi, deşi era de fapt în sfânta, pare să fi fost considerat ca aparţinând sfintei sfintelor (vezi la Evrei 9,4). Altarul de aur era ,,un altar de continuă mijlocire” (PP 353), pentru că zi şi noapte tămâia sfântă îşi împrăştia parfumul prin locurile sacre ale Templului (PP 348).