1:80 Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.
Pruncul creştea. În primul rând o referire la creşterea fizică (cf. cap. 2,40.52). O afirmaţie asemănătoare era făcută cu privire la copilul Samuel (vezi 1 Samuel 2,26).
Se întărea în duh. Adică, în percepere intelectuală şi morală (vezi 1 Samuel 2,26; Luca 2,40.52). O dezvoltarea simetrică în ce priveşte tăria fizică, mintală şi morală este bine ilustrată în viaţa lui Ioan, deoarece părinţii săi l-au crescut ,,în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6,4). La fel, este privilegiul nostru astăzi să trăim în aşa fel în comuniune cu Dumnezeu ,,încât şi noi să putem aştepta ca Duhul divin să-i modeleze micuţii noştri, chiar din cele mai timpurii clipe ale lor” (DA 512). Vezi la Luca 1,15.24; 2,52.
Locuri pustii. ,,Locurile pustii” în care Ioan şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale ,,până în ziua arătării lui” sunt îndeobşte numite ,,pustia Iudeii” (Matei 3,1; etc.). Regiunea aceasta semiaridă, sălbatică, accidentată se găseşte între Marea Moartă şi culmile părţii muntoase ale Palestinei de sud şi constituie versantele estice ale şirului de munţi. Probabil aceasta a fost regiunea unde Hristos a postit mai târziu 40 de zile şi a meditat asupra vieţii Sale. Pustia Iudeii era foarte aproape de Hebron, posibilul oraş al lui Zaharia şi al Elisabetei (vezi la Luca 1,23.39). Deşi unii din Esenieini, o sectă strictă, ascetică a iudaismului întreţineau colonii retrase în această regiune pustie, nu există dovezi istorice pentru a susţine că Ioan a devenit un Esenian (vezi la Matei 3,4). Căminul profetului Amos fusese în vecinătatea micului oraş Tecoa, situat în apropierea acestei regiuni pustii (vezi la Amos 1,1).
În anii de mai târziu Ioan şi-a însuşit legământul de nazireu făcut de părinţii săi pentru el la naşterea lui (DA 102). Se poate ca părinţii lui, care erau deja înaintaţi în vârstă la data naşterii lui (vezi la v. 7) să fi murit când Ioan era încă tânăr. S-ar părea, de asemenea, că el şi-a făcut sălaşul în singurătăţile pustii nu mult după aceea. Singurătatea era pentru Ioan un mai bun învăţător decât puteau să ofere cei mai distinşi rabini din Ierusalim, iar pustiul o sală de clasă mai bine echipată decât Palatul lui Irod sau curţile Templului. Şcolile rabinice l-ar fi descalificat pe Ioan pentru sarcina lui (DA 101). Aşa cum numai apele liniştite pot să oglindească stelele, tot aşa numai o inimă netulburată de ondulaţiile şi vârtejurile lumii acesteia poate să reflecte perfect lumina ,,Stelei” care ,,a răsărit în Iacov” (Numeri 24,17). Ioan şi-a ales ca sălaş al său un loc unde era adus la tăcere orice alt glas în afară de acela al lui Dumnezeu şi unde putea să caute în linişte pe Domnul. Acolo, în solitudinea pustiei tăcerea sufletului făcea mai distinct glasul lui Dumnezeu (vezi DA 363). Acolo el a dus o viaţă relativ retrasă până când a venit timpul ca el să-şi înceapă lucrarea publică.
Aşa cum pustia a fost marea sală de clasă pentru educarea unor conducători ca Moise, Amos şi Ioan Botezătorul, tot aşa experienţele vieţii în pustie pot procura ocazii favorabile pentru acordarea sufletului cu cerul. Echilibrul sufletesc care vine pe urma adâncirii privirilor în lucrurile invizibile este pregătirea necesară a acelora pe care Dumnezeu îi alege astăzi ca să pregătească calea pentru venirea lui Isus. Viaţa modernă nu conduce la meditaţie asupra voii şi căilor lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Lui şi în procedeele Sale providenţiale cu noi. Dacă nu găsim timp să scăpăm de zgomotele lumii şi să ne ascundem împreună cu Dumnezeu, rămânând liniştiţi înaintea Lui, s-ar putea ca niciodată să nu auzim ,,glasul uşor” al Lui vorbind sufletelor noastre (DA 363; cf. 1 Regi 19,12). Ar trebui să fie scopul nostru să folosim din ce în ce tot mai puţin timp cu lucrurile pământului şi să devotăm din ce în ce mai mult timp umblării împreună cu Dumnezeu, aşa cum a făcut Enoh pe vremuri. Ca şi Ioan, avem nevoie să legăm afecţiunile noastre de ,,cele de sus” nu de ,,cele de pe pământ” (vezi Coloseni 3,2).
Arătării. Gr. anadeixis, ,,o arătare” sau ,,o prezentare publică”. Anadeixis este folosit adesea de scriitorii clasici când se vorbeşte despre instalarea în funcţie a celor numiţi în slujbă, cum era de exemplul la dedicarea templelor. Luca foloseşte verbul înrudit anadeiknumi, cu referire la numirea celor şaptezeci (cap. 10,1). Ioan era din neam preoţesc şi aşa cum era stipulat în legea lui Moise, un preot urma să preia lucrarea sa cam la 30 de ani (vezi Numeri 4,3). Este probabil că ,,arătarea” lui Ioan a avut loc când era de aproape 30 de ani, ca şi Isus când Şi-a început lucrarea (vezi Luca 3,23).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
5–23 DA 97–99 6, 8, 9, 11 DA 97
13 DA 231
13–15 Te 292
13–19 DA 98
14, 15 CD 225; MH 379
15 DA 100, 149, 219; ML 329; Te 91, 269; 3T 62
15–17 CT 445; FE 447
17 DA 101; EW 155, 259; 3T 61; 6T 233
20 DA 99; EW 24
22, 23 DA 99
32, 33 DA 81; GC 416; PP 755
35 DA 24
38 DA 98
46, 47 7T 87
53 DA 268; MH 75
57–80 DA 99–103
64–66 DA 99
65 DA 97
67 DA 100
72–74 DA 103
76 DA 97
76–79 DA 100
76–80 CT 445; FE 448
78, 79 MH 423
79 9T 60, 64
80 DA 100, 101; 8T 221, 331