1:46 Şi Maria a zis: Sufletul meu măreşte pe Domnul,
Maria a zis. Darul inspiraţiei pare să se reverse acum asupra Mariei care vorbeşte în sunete calme şi maiestoase. Fiecare idee, chiar fiecare cuvânt al ei reflectă ceea ce scriseseră oamenii inspiraţi în vremuri trecute. Cântarea Mariei (v. 46-55) este considerată ca unul din imnurile cele mai sublime din toată literatura sacră, o poezie lirică de o frumuseţe aleasă, vrednică de strămoşul Mariei, David. Este străbătută de un duh de adoraţie şi recunoştinţă smerită şi proslăveşte puterea, sfinţenia şi îndurarea lui Dumnezeu. Ea exprimă propria ei emoţie şi experienţa când a meditat asupra soliei îngerului Gabriel.
Cântarea Mariei este adesea denumită Magnificatul, ,,Magnifică”, după primul ei cuvânt din Vulgata latină. Prima jumătate a cântării se ocupă de recunoştinţa personală a Mariei (v. 46-50); a două jumătate trece la o notă de mulţumire naţională (v. 51-55). Cântarea aceasta descoperă caracterul lui Dumnezeu şi scoate în evidenţă harul lui Dumnezeu (v. 48), atotputernicia (v. 49.51), sfinţenia (v. 49), îndurarea (v. 50), dreptatea (v. 52.53) şi credincioşia (v. 54.55). Calitatea poetică a cântării devine mai impresionantă când este tipărită în formă poetică. Ea este împărţită în patru strofe sau ştanţe, după cum urmează:
1. 1. (v. 46-48). Aici Maria se gândeşte în primul rând la sine, la adâncile ei sentimente de adorare şi bucurie sfântă. Ea fusese aleasă şi onorată mai presus de femei şi se minunează că Dumnezeu a luat seama la ea şi a trecut cu vederea pe altele. Ea nu cunoştea nimic care ar recomanda-o înaintea lui Dumnezeu.
2. 2. (v. 49.50). În strofa aceasta Maria proslăveşte puterea, sfinţenia şi îndurarea lui Dumnezeu.
3. 3. (v. 51-53). Aici ies în evidenţă prin contrast valorile caracterului preţuite de Dumnezeu şi de om. Concepţia lui Dumnezeu cu privire la ceea ce constituie adevărata mărime este antiteza aprecierii mărimii omului.
4. (v. 54.55). Cântarea Mariei se încheie cu o notă de recunoştinţă pentru veşnica
credincioşie a lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales. Cântarea Mariei a fost adesea comparată cu aceea a Anei (vezi 1 Samuel 2,1-10), care a fost
o rugăciune de mulţumire pentru Samuel. Ambele respiră credinţă, bucurie şi adorare, dar cea a Mariei reflectă, poate, o mai înaltă concepţie despre Dumnezeu. Cuvintele sunt culese din ceea ce este mai bun din ceea ce au scris profeţii în mileniul anterior. Cântarea Mariei reaminteşte de asemenea de cântarea lui Moise (vezi Exod 15) şi de acea a Deborei şi a lui Barac (vezi Judecători 5) şi seamănă în spirit cu Psalmii 113 şi 126, între alţii. Uşoare dovezi textuale (cf. p. 146) atribuie cântarea aceasta Elisabetei şi nu Mariei. Fără îndoială, însă, că era a Mariei.
Cântarea Mariei reflectă gândurile din următoarele pasaje VT: Luca 1,46 (1 Samuel 2,1; Psalmii 103,1), v. 47 (1 Samuel 2,1), v. 48 (Geneza 30,13; 1 Samuel 1,11), v. 49 (Deuteronom 10,21; Psalmii 111,9), v. 50 (Psalmii 193,17), v. 51 (Psalmii 89,10); v. 52 (1 Samuel 2,7-10; Iov 5,11; 12,19), v. 53 (1 Samuel 2,5; Psalmii 107,9), v. 54 (Psalmii 98,3; Isaia 41,8), v. 55 (2 Samuel 22,51; Mica 7,20).
Sufletul meu. Având în vedere faptul că vesela cântare a Mariei este poetică în formă şi deoarece poezia ebraică constă esenţial din repetarea aceleaşi idei în cuvinte diferite, pare să fie puţină valabilitate în pretenţia pe care au ridicat-o unii că există o deosebire între ,,suflet” din v. 46 şi ,,duh” din v. 47. În ambele enunţări Maria se referă simplu la aprecierea ei mintală, emoţională şi spirituală a onoarei acordate ei ca mamă a lui Mesia.
Măreşte. Gr. megaluno, ,,a face [sau a declara] mare”, ,,a înălţa” sau ,,a ridica în slăvi”. Omul nu poate face nimic pentru a spori mărimea şi maiestatea lui Dumnezeu, dar când capătă o mai clară înţelegere a caracterului, voinţei şi căilor lui Dumnezeu, el ar trebui să fie conştient, ca şi Maria, de revelaţia mai glorioasă. A ,,mări” pe Domnul înseamnă a face cunoscut mărimea Lui.