1:2 după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început, şi au ajuns slujitori ai cuvântului,
Ei. Adică, ,,cei ce le-au văzut cu ochii lor şi au ajuns slujitori”. Cuvântul ,,ei” s-ar putea referi şi la ,,mulţi” din v. 1.
Încredinţat. [,,Predat”, KJV; ,,Lăsat”, G. Gal.]. Gr. paradidomi ,,a înmâna”, ,,a preda” sau ,,a încredinţa”. Aici se referă pur şi simplu la predarea de informaţie de la o generaţie sau grupă de oameni la alta (vezi 1 Corinteni 11,23; 15,3; 2 Timotei 2,2). Cei care ,,primiseră” adevărul trebuiau să-l încredinţeze ,,altora”. Pavel şi Luca erau, ca să zicem aşa, creştini din a două generaţie şi ,,primiseră” ceea ce transmiseseră alţii.
Cei. Mai degrabă, ,,care”. În textul grec propoziţia care începe aici nu modifică pe ,,noi” aşa cum pare să facă în limba engleză, ci mai degrabă subiectul ,,ei”. Cu alte cuvinte, cei care au ,,transmis” naraţiunile erau ,,martorii oculari” şi nu cei care le-au primit.
De la început. Adică de la începutul lucrării publice a lui Isus, deşi unii dintre ,,martorii oculari” ar fi fost în stare să relateze împrejurările legate de pruncia lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus.
Cei ce le-au văzut cu ochii. [,,Martori oculari”, KJV]. Gr. autoptai, ,,cei care văd cu însăşi ochii lor”. Ioan se referea la sine ca martor ocular (Ioan 1,14; 21,24; 1 Ioan 1,1.2). Toţi cei doisprezece, cei şaptezeci de ucenici şi femeile care Îl însoţiseră pe Isus şi pe ucenicii Lui şi le slujiseră erau martori oculari, mai mult sau mai puţin ,,de la început”. În contrast, Luca, Pavel şi Timotei ar putea fi numiţi ,,martori auriculari”, deoarece cunoştinţa lor despre viaţa şi lucrarea lui Isus este luată de la alţii. Acest aparent handicap, totuşi, nu scade în nici un fel valoarea mărturiei lor, deoarece ei au primit informaţiile lor atât prin instruire din partea ,,martorilor oculari”, cât şi prin descoperire dumnezeiască (1 Corinteni 15,3-7; Galateni 1,11.12).
Modestia dată pe faţă aici de Luca este o mărturie excelentă în favoarea credibilităţii şi a valabilităţii Evangheliei care-i poartă numele. El avea grijă să exprime adevărul exact şi nu ridica nici
o pretenţie că ar fi ,,martor ocular” aşa cum ar fi fost de aşteptat să facă un falsificator. De fapt, Luca însuşi afirmă aici în mod clar chiar că propria lui înţelegere a faptelor în legătură cu viaţa şi lucrarea lui Hristos a provenit în primul rând pe calea relatărilor martorilor oculari. Reiese deci că rolul inspiraţiei, în cazul lui Luca, nu era atât de mult să dea informaţii originale, cât să garanteze acurateţea a ceea ce relata el din mărturia altora. Luca era un istoric care mergea la sursele originare, dar era mai mult decât atât; el era un istoric inspirat.
Este clar din experienţa lui Luca că Inspiraţia acţionează într-un fel potrivit cu lucrarea naturală a facultăţilor mintale şi nu le înlătură. Iată aici un scriitor inspirat care era condus de Duhul Sfânt să studieze sârguincios sursele orale şi scrise privitoare la viaţa lui Hristos şi apoi să combine într-o naraţiune închegată informaţiile adunate în felul acesta. Pentru studiul mai amănunţit al felului în care inspiraţia călăuzeşte unealta omenească la folosirea documentelor istorice existente, vezi F.D. Nichol Ellen G. White and Her Critics, p. 413-422.